Coroana turnata


image_pdfimage_print

coroana turnata Cu toate ca este o coroana inestetica, indicata mai mult in zona laterala, dar cu rezistenta foarte buna ce reface eficient functia masticatorii, aceasta coroana la ora actuala este accesibila unei largi categorii de pacienti.

De cele mai multe ori indicatia de coroana metalica(cu grosime totala sau dirijata) este data de conditia materiala a pacientului.

  1. Definitie: Coroanele de invelis total sunt dispozitive protetice agregate extrinsec prin cimentare la suprafata slefuita a coroanei dentare microprotezele de tipul „coroanelor de invelis” pot acoperi in totalitate sau numai partial suprafata dintelui, de unde specificarea de „coroane de invelis total” sau „coroane partiale”.

Tipuri de Coroane Turnate: Peretii laterali pot avea grosimi diferite, daca prezinta grosime  inegala este cunoscuta sub numele de a)”coroana cu grosime totala”, iar daca peretii sunt egali dimensionati este denumita b)”coroana cu grosime dirijata”

  1. Indicatii: Indicatiile generale au dublu scop:
  2. a) in scop morfo-functional si profilactic:
  • pe dinti cu carii insotite de pierderi mari de substanta dentara, cand nu mai sunt posibile reconstituiri prin obturatii sau inlay-uri;
  • pe dinti cu obturatii intinse sau multiple, care predispun coroana dentara la fracturi, situatii in care coroanele de invelis se utilizeaza pentru consolidarea rezistentei mecanice a dintilor;
  • in pierderi de substanta dentara prin traumatisme, cand reconstituirea prin alte mijloace nu mai este posibila (de exemplu in unele forme de fracturi ale marginilor incizale si ale unghiurilor dintilor frontali) sau in cazul unor fracturi de cuspizi sau de pereti dentari, la nivelul dintilor laterali;
  • in abrazii patologice cand, prin aplicarea coroanelor de invelis este posibila reconstituirea reliefului ocluzal;
  • pe dinti cu modificari de forma, volum, pozitie si culoare, atunci cand acestea pot fi corectate prin aplicarea coroanelor de invelis; la tineri, din considerente de ordin fizionomic, la varstnici, mai ales in scop paradontoprofilactic. Pentru corectarea culorii, in zona frontala, se utilizeaza coroana de invelis fizionomica, in timp ce, in zonele laterale, cand apare si o rezistenta scazuta a structurilor, se aplica microproteza de invelis metalica pentru a conferi protectie mecanica tesuturilor dentare;
  • pentru refacerea punctelor de contact, cand spatiul interdentar este sub 2mm, el poate fi inchis printr-o singura coroana; in distante de peste 2mm, se cer aplicate doua coroane pe dintii invecinati, in timp ce in spatiile ce depasesc 4mm, este necesar ca sa se interpuna intre cele doua coroane un element de inlocuire.
  • din considerente profilactice se indica aplicarea coroanelor de invelis in carii secundare si de colet sau multiple, ca si in perturbari neuromusculare cu bruxism, in prevenirea unor leziuni rapide si de amploare ale substantei dentare;
  • se aplica in scop profilactic, pentru a preintampina procesele de uzura a dintilor date de frictiunea exercitata de elementele de mentinere ale protezelor mobilizabile. De notat ca se impune o atitudine selectiva din partea practicienilor in sensul de a nu utiliza in mod obligatoriu si in toate cazurile microproteze de protectie;
  • in situatiile in care dintii prezinta o mare diferenta intre diametrul transversal coronar maxim si cel cervical, cazuri care ar necesita rezectii prea intinse de tesut dentar, cu pericolul afectarii pulpei dentare si a diminuarii sau a compromiterii rezistentei mecanice a bontului;
  • coroanele turnate cu grosime totala sunt indicate in special pentru dintii laterali cu dimensiuni reduse in sens cervico – ocluzal;
  • coroanele turnate cu grosime dirijata sunt indicate pe coroanele dintilor laterali cu dimensiune cervico – ocluzala mare.
  1. b) in scop protetic:
  • pentru realizarea elementelor de agregare, de care se leaga corpurile de punte in restaurarile edentatiilor partiale intercalate;
  • pentru ancorarea protezelor partiale mobilizabile, in cazul coroanelor prevazute cu convexitati pentru crosete, cu locasuri pentru sprijinul ocluzal, cu culise etc.;
  • pentru imobilizarea dintilor in paradontopatii; prin solidarizarea unei suite de coroane, se formeaza un sistem rigid, cu rol de sina de contentie;
  • in tratamentul disfunctiei ocluzale, pentru refacerea reliefului ocluzal si a planului de ocluzie, cand, in urma necesitatilor de nivelare, se slefuiesc dintii care, ulterior, necesita acoperirea cu coroane;
  • pentru reconstituirea zonelor de sprijin, cand, prin intermediul coroanelor se pot reface conditiile biostatice normale dintre arcade, in scopul prevenirii modificarilor rapoartelor intermaxilare, consecutive distructiilor coronare din zonele laterale.
  1. Contraindicatii:

Aplicarea coroanelor de invelis este contraindicata in urmatoarele situatii:

  • in procesele patologice apicale (osteite, granuloame, chisturi), care n-au fost tratate in prealabil chirurgical sau conservativ;
  • in tratamentul endodontic incorect sau incomplet (cai false sau obturatii incomplete); restaurarea protetica se aplica numai dupa rezolvarea endodontica a cazului;
  • pe dinti cu inflamatii ale parodontiului marginal, pana la amendarea fenomenelor inflamatorii prin tratamentele parodontale instituite;
  • pe dinti cu pungi gingivale si osoase; in aceste cazuri trebuie sa se faca, in prealabil, un tratament parodontal chirurgical;
  • pe dinti cu mobilitate dentara avansata, irecuperabili, care necesita extractia;
  • pe dinti cu resorbtii alveolare, cand depasesc treimea apicala radiculara, situatie care se apreciaza in corelatie cu gradul de atrofie al marginii alveolare;
  • pe dinti inclinati peste 30° fata de campul ocluzal, supusi unor solicitari nefunctionale, permanente, aceasta chiar si atunci cand sunt integrati intr-o punte;
  • pe dinti lipsiti de antagonisti, cu unele exceptii totusi, de exemplu un molar fara antagonist, reprezentand un al doilea stalp intr-o punte normal solicitata;
  • in pierderi mari de substanta dentara, care nu mai ofera retentia necesara unei coroane de invelis. In astfel de cazuri, se fac pregatiri preprotetice de consolidare coronara, fie prin inlay-mod daca situatia clinica permite, fie prin reconstituiri armate, peste care se poate aplica o coroana de invelis;
  • la tineri sub 16 ani, carora le sunt proprii canale dentinare largi, camere pulpare voluminoase, dezvoltarea incompleta a radacinii si inchiderea incompleta a apexului; in asemenea cazuri se poate face doar o acoperire temporara, prin intermediul unei cape de protectie.

Capitolul II

 

ETAPELE CLINICO-TEHNICE DE REALIZARE A COROANEI METALICE TURNATE

        Aceste doua tipuri de coroane cu grosime totala si cu grosime dirijata sunt realizate in faze clinico-tehnice identice. Diferenta dintre cele doua tipuri de coroane este reprezentata numai de tehnicile utilizate in faza de modelare a machetei.

Etapele clinice constau in:

1.examinarea pacientului in scopul interventiei stomatologice;

2.diagnosticul si indicatia terapeutica;

3.preparatia dintelui;

4.amprentarea;

5.proba si adaptarea coroanelor;

6.cimentarea coroanei.

Etapele tehnice constau in:

1.realizarea modelului;

2.confectionarea machetei;

3.confectionarea tiparului;

4.topirea – turnarea;

5.dezambalarea;

6.prelucrarea coroanei.

Etapele  clinice :

1)          Preparatia coroanei dintelui

Are ca obiectiv obtinerea unei figuri geometrice neretentive in sens cervico – ocluzal. Coroana proprie a dintelui preparata cu forma caracteristica fiecarui dinte, este numita „bont dentar”. Configuratia sectiunii transversale la orice nivel se inscrie in cea a zonei de colet. Trunchiul de con (apropiat de cilindru) cu baza mare orientata cervical reprezinta forma neretentiva. Fata ocluzala a coroanei dintelui este redusa aproximativ 1,5mm, cu respectarea morfologiei. Fetele laterale sunt orientate prin slefuire usor convergente ocluzal, cu aspect plan. Diametrul maxim al preparatiei este situat gingival.

Tehnici pentru prepararea coroanei dentare

1)          Tehnica clasica – utilizeaza instrumentarul abraziv diversificat din punct de vedere al formelor si dimensiunilor

Instrumentarul este reprezentat de:

  • discuri plane, concave, convexe, active pe o fata, pe doua fete sau pe muchie;
  • pietre in forma de roata de moara sau carborund (Hetless) sau diamantate de 10mm diametru, fixate la piesa dreapta;
  • pietre cilindrice sau con intors diamantate montate la piesa dreapta sau in contraunghi.

2)          Tehnica moderna – utilizeaza instrumente abrazive diversificate din punct de vedere al formelor si dimensiunilor.

Instrumentarul este reprezentat de:

  • freze diamantate de forme cilindrice si cilindro-conice Prepararea unui molar

Faza I   Slefuirea fetelor proximale.

Metoda clasica

Se actioneaza asupra fetelor proximale care se slefuiesc pentru a deveni paralelecu axul dintelui si totodata tangente la colet.

 Instrumentarul utilizat:

¨          discuri abrazive, fixate la piesa dreapta, care pot fi plane, active pe o singura parte atunci cand exista dinti vecini ce trebuie menajati sau active pe ambele parti, utilizate cand se desfiinteaza punctele de contact prin taiere in felie. Discurile pot fi impregnate cu praf de carborund, diamantate sau tip Horico;

¨          discuri speciale, abrazive, concave, active pe fata lor meziala sau abrazive, convexe, active pe fata distala. Cu discurile concave se slefuieste pe fetele distale ale dintilor laterali, iar cu cele convexe pe fetele lor meziale.

Se cunosc doua tehnici de slefuire a fetelor proximale:

1)          Cand exista punct de contact.

In acest caz se folosesc urmatoarele metode:

  1. a) se utilizeaza discul activ pe o parte (Horico), care se introduce la nivelul punctului de contact, dinspre ocluzal spre spatiul interdentar si cu miscari rotatorii, cu inaintare spre colet, se cauta sa se invinga punctul de contact, in mod progresiv. Pericolul metodei consta in posibilitatea deraparii discului cu lezarea partilor moi. Evitarea acestui accident se face printr-un sprijin puternic, adecvat, al mainii operatorului pe arcada dentara si eventual cu un ajutor care indeparteaza si protejeaza buzele, obrajii, limba si planseul – cu oglinda dentara sau cu aparatoare speciala. Este necesar sa se cunoasca directiile posibile ale deraparii, in raport cu hemiarcada la care se lucreaza. Dupa ce s-a creat un spatiu minim prin depasirea punctului de contact spatiul se poate largi cu ajutorul unui disc de o grosime mai mare, cum este acela de carborund;
  2. b) o alta modalitate de suprimare a punctului de contact este metoda sectiunii in felie (slice-cut”), contraindicata de Körber, pentru unele pericole pe care le prezinta, dar utilizata de alti autori. Instrumentele folosite sunt discul diamant abraziv pe muchie sau discul de carborund, abraziv pe ambele fete. El se aplica aproape de marginea suprafetei ocluzale, intr-un plan paralel cu axul dintelui, astfel incat intreaga grosime a instrumentului sa patrunda dinspre ocluzal in interiorul perimetrului dentar, dar tangent la colet. Pozitia corecta se obtine printr-o inclinatie corespunzatoare in directia de actiune a discului.

Se sectioneaza o portiune din dinte care cuprinde si convexitatea maxima a punctului de contact cu dintii vecini. Se va avea in vedere sa nu se cada in interiorul perimetrului radicular, deoarece in acest caz pragul creat este aproape imposibil de corectat. Slefuirea se perfecteaza prin miscari verticale, dinspre colet spre ocluzal, asociate cu miscari de rotatie, in jurul axului sagital al piesei, inspre vestibular si inspre oral, pentru a se evita astfel crearea de praguri la colet si a se face totodata netezirea muchiilor latero-proximale.

Dificultati in suprimarea punctelor de contact:

In majoritatea cazurilor, mentinerea discului paralel cu axul dintelui este dificila, mai ales, la nivelul molarilor inferiori datorita inclinarilor spre mezial sau distal a cestor dinti. Posibilitati de remediere:

  • se poate folosi piesa in contraunghi cu mandrin scurt, dar care este greu si nesigur de manevrat;
  • se pot utiliza discuri concave sau convexe, atunci cand le avem la dispozitie;
  • se mai poate intrebuinta, la nivelul mandibulei, o piesa dreapta modificata, cu o usoara angulatie terminala care permite in conditii mult mai bune accesul interdentar in concordanta cu axul dintilor ce urmeaza sa fie preparati;

2)     cand nu exista puncte de contact.

Cand lipsesc dintii vecini sau se afla la o oarecare distanta, slefuirea este mult usurata; fetele proximale fiind usor abordabile se face abrazarea lor cu discuri sau pietre cilindrice adecvate.

Metoda moderna

        Slefuirea fetelor proximale se poate efectua cu viteze inalte cu un diamant conic subtire sau diamant flacara, pornind dinspre lingual si dinspre vestibular spre punctul de contact, care se desfiinteaza cu miscari de ferestruire, cu grija de a nu leza dintii vecini.

Dupa Johnston, obiectivele slefuirii proximale sunt:

  • Paralelizarea fetelor meziala si distala cu axul de insertie al coroanei de invelis, pentru a contribui la retentia acesteia;
  • Crearea unui spatiu suficient de mare, pentru a asigura rezistenta microprotezei, conferindu-i o grosime corespunzatoare;
  • Un acces interdentar nestanjenit, in vederea rotunjirii muchiilor si pentru prepararea eventualelor santuri, casete etc.;

Pericolul slefuirii prin metoda moderna consta in coincizarea exagerata a preparatiei, cu pierderea retentivitatii si a lezarii dintilor adiacenti, ceea ce, de altfel, se poate intampla daca nu se acorda suficienta atentie si in cazul slefuirilor dupa procedeele clasice.

Particularitati in slefuirea fetelor proximale.

Prepararea lor poate sa prezinte urmatoarele aspecte:

  • In cazul dintilor scurti, fetele proximale se slefuiesc cat mai paralele intre ele, pentru a mari retentia coroanei;
  • In cazul dintilor inalti, ele se pot pregati usor convergente spre ocluzal;

Daca s-a creat un prag accidental, se incearca o reconstituire printr-o obturatie proximo – ocluzala de amalgam, actionandu-se cu un disc Horico plasat subgingival de prag, prin slefuire in directie cervico – ocluzala.

Daca pragul nu se poate corecta cu discul, se va slefui cu o piatra diamantata flacara, care va fi deplasata de-a lungul pragului, pana la nivelarea lui. Este de dorit sa nu se produca asemenea accidente, deoarece de cele mai multe ori corectarea pragului este extrem de dificila sau chiar imposibila.

Controlul slefuirii fetelor proximale se efectueaza astfel:

  • cu latul sondei, de la colet catre ocluzal, pentru a se constata lipsa de retentivitati;
  • se examineaza profilul bontului cu oglinda, pentru a controla forma deretentivizata a peretilor proximali;
  • se controleaza fetele proximale pentru a constata daca dintii vecini nu sunt afectati de carie.

Faza II   Slefuirea suprafetei ocluzale

 

 

Din suprafetele ocluzale se reduce un strat uniform de substanta dentara, de o grosime egala cu aceea pe care urmeaza s-o aiba capacul coroanei.

Körber da urmatoarele valori pentru grosimea fetelor ocluzale coronare:

pentru aur,

  • in cazul realizarii unui relief ocluzal dinamic este necesar sa se indeparteze 0,5 mm;
  • cand o suprafata ocluzala statica urmeaza sa fie functionala prin slefuiri in cavitatea bucala este nevoie sa se asigure o grosime de 0,8 – 1,5 mm;

pentru portelan,

  • se realizeaza o grosime de 0,8mm, iar pentru acrilat se indica 1,5 – 2 mm.

Este recomanda ca preparatiile pentru microproteze de invelis cu capac turnat sau turnate in intregime sa prezinte un spatiu fata de antagonisti de circa 2mm, pentru a permite eventuale echilibrari ocluzale efectuate in cavitatea bucala si pentru a avea suficienta rezistenta la abrazie.

In general, slefuirea se face urmarind relieful ocluzal si nu in suprafata plana. Atat la dinti cu pulpa vitala cat si in cazul dintilor devitali, slefuirea trebuie sa duca la indepartarea unui strat egal de substanta dentara de pe toata suprafata, care isi va pastra astfel o configuratie asemanatoare celei initiale (Costa).

Dupa Jüde, trebuie utilizata o piatra de slefuit piriforma care prin forma ei corespunde unghiul dintre cuspizi si fisuri.

        La un dinte vital acest mod de slefuire este justificat de protejarea organului pulpar care trebuie sa pastreze un perete parapulpar protector de o grosime egala fata de pulpa, in toate punctele sale. La un dinte devital, justificarea este aceea de a nu se face o ablatie prea mare de substanta si totodata de a se obtine o suprafata ocluzala turnata, de o grosime egala in toate zonele sale ( Shilling – Burg ).

Metoda clasica

Cu o piatra in forma de roata de moara din carborund (Hetless) sau diamantata, de 10 mm diametru, fixata la piesa dreapta, sau mai bine cu pietre montate cilindrice diamantate, se actioneaza asupra versantelor suprafetelor ocluzale, la viteze conventionale, urmarindu-se obiectivele slefuirii amintite.

Desi in conduita clasica se incepe slefuirea ocluzal, pentru considerentul de a se reduce prin aceasta inaltimea fetelor proximale si vestibulo–orale, Körber  recomanda sa se inceapa cu separatia, justificand ca dupa inlaturarea punctelor de contact pregatirea ocluzala se face mai usor, evitandu-se pericolul de atingere a dintilor vecini. De altfel, nu exista o indicatie absoluta asupra succesiuni celor doi timpi – separarea / reducerea suprafetei ocluzale – aceasta putandu-se face dupa preferintele scolii respective sau dupa experienta practica a specialistului.

Metoda moderna

Autorii de scoala americana recomanda ca pe suprafata ocluzala care urmeaza sa fie slefuita sa se realizeze cu viteze inalte si diamant conic rotunjit sau fisura conica, santuri pentru orientarea slefuirii in profunzime. Diferentele de nivel rezultate in urma trasarii acestor repere se netezesc, respectandu-se totodata cele mai importante contururi cuspidiene si fisurale.

Dupa Johnston se slefuiesc intai fosetele si santurile, cu o fisura, ca apoi sa se reduca suprafata ocluzala in intregime. Pentru a asigura spatiul necesar fata de antagonisti trebuie marcate in timpul cinematicii zonele de contact functionale. In situatia unor dinti aflati in versiune si care nu intra in relatii ocluzale in totalitate, slefuirea se face numai in locurile care intra in contact sau care se gasesc doar la 1 mm. distanta de dintele opus.

Astazi, cu ajutorul turbinei se poate prepara cu rapiditate orice suprafata dentara, cu precautiile prezentate anterior.

Particularitati in slefuirea suprafetei ocluzale.

Orientarea slefuirii, in cazul premolarilor si molarilor fara antagonisti, se face obisnuit in raport cu inaltimea la care se afla dintii vecini. Cand sunt prezente extruzii accentuate este indicat ca o data cu slefuirea sa se corecteze si denivelarea planului de ocluzie; in consecinta prepararea unor astfel de dinti pretinde o prealabila depulpare ca sa se poata reduce din inaltimea bonturilor atat cat este necesar fata de nivelul dintilor vecini si totodata si pentru a asigura spatiul corespunzator grosimii ocluzale a coroanei.

Controlul slefuirii suprafetei ocluzale se efectueaza dupa urmatoarele criterii:

  • pentru orientare asupra profunzimii prepararii se fac controale radiologice pe baza carora se pot aprecia conturul si dimensiunea camerei pulpare;
  • controlul slefuirii sub aspectul distantei de antagonisti se poate face cu hartie albastra, de 0,25mm, care impaturita in 3,4 sau chiar in 6 si interpusa intre arcadele dentare marcheaza punctele reliefate care mai necesita sa fie slefuite;
  • se mai poate folosii si o placa de ceara transparenta incalzita, care este stransa intre dinti, in ocluzie de intercuspidare maxima. Dupa racirea si indepartarea placii, se observa prin transparenta zonele unde stratul de ceara este mai subtire, ceea ce denota un insuficient spatiu la nivelul respectiv;
  • controlul slefuirii trebuie efectuat nu numai in intercuspidare maxima ci si in miscarile de lateralitate si de propulsie, cu scopul de a asigura un spatiu suficient intre suprafata slefuita si dintii antagonisti in cursul miscarilor.

Faza III   Slefuirea fetelor vestibulara si orala

Metoda clasica

 Folosind viteze si instrumentar conventional prepararea se desfasoara conform succesiunii urmatoarelor manopere:

  • se slefuiesc fetele vestibulara si orala cu pietre roata, Hetless sau diamantate, de 1-1,5 cm. diametru, fixate la piesa dreapta.
  • cu pietrele roata se suprima numai convexitatile mari situate la nivelul ecuatorului dintelui;
  • in continuare, fetele vestibulo–orale se slefuiesc cu pietre de forma cilindrica, sprijinite vertical si paralel cu axul dintelui respectiv;
  • slefuirea cu pietre cilindrice din carborund si diamantate se face incepandu-se cu forme mari si continuand cu pietre de diametre din ce in ce mai mici, spre a avea acces cat mai aproape de dintii vecini si de colet;
  • fetele vestibulo–orale se mai pot slefui si cu pietre in forma de con invers, active atat pe baza cat si pe fetele laterale.
  • folosind o piatra con invers activa pe baza, de dimensiune mica, fixata la piesa in contraunghi si sprijinita pe fata vestibulara, se poate prelungi slefuirea pana la marginea gingivala si chiar cu 0,5mm in interiorul santului gingio–parodontal, fara a produce leziuni ale parodontiului marginal;
  • fetele vestibulo–orale slefuite, trebuie sa fie in final paralele cu axul dintelui.

Metoda moderna

Pentru reducerea convexitatilor vestibulare si orale mari se poate utiliza initial metoda clasica descrisa anterior, urmand ca slefuirea sa continue cu turbina, cu instrumentar specific vitezelor inalte. Körber recomanda ca atunci cand se lucreaza cu turbina sa se foloseasca pietre cilindrice cu baza inactiva, sub racire cu apa, iar directia spre care se slefuieste sa fie in sens opus fata de rotatia instrumentului care trebuie doar sa atinga gingia, foarte usor, prin intermediul bazei lustruite, inactive. In cazul cand exista un acces liber la dinte, sau cand dintele este un stalp de punte izolat, se poate combina faza a III-a cu faza I.

Shillingburg propune schitarea unui sant de conducere axial, pe suprafata cea mai mare, asa cum ar fi la mandibula peretele vestibular, iar la maxilar cel oral; cand coroana urmeaza sa fie element de agregare intr-o punte de intindere mai mare, autorul realizeaza doua santuri (pe fata vestibulara si pe cea orala) pentru a impiedica  tendinta de dislocare meziodistala a coroanei.

Johnston da indicatia ca fetele concave orale sa fie slefuite cu pietre mici rotunde, in scopul realizarii unei profunzimi uniforme, iar jumatatea spre ocluzal sa aiba in urma prepararii o forma asemanatoare cu conturul normal.

Faza IV   Rotunjirea si finisarea muchiilor

In aceasta faza se fac netezirea si rotunjirea muchiilor rezultate la trecerea intre fetele proximale si cele vestibulo–orale. Se utilizeaza pietre con invers active pe baza sau lateral ori discuri abrazive pe fata convexa sau pe cea concava cu care se actioneaza asupra muchiilor M-V, M-O, D-V, D-O, pentru muchiile M-V si M-O piatra con invers sau discul convex, active pe baza, pentru muchiile D-V si D-O pietre con invers sau discuri concave active pe suprafata laterala.

Metoda clasica

Utilizeaza viteze conventionale, pietrele con invers, discurile convexe sau concave. De notat ca in functie de directia de introducere a instrumentelor in cavitatea bucala se foloseste conul invers activ pe baza pentru zonele de trecere meziale si conul invers activ pe suprafata laterala pentru zonele de trecere distale. Johnston da explicatii suplimentare asupra necesitatii rotunjirii muchiilor cu freze, pietre – diamantate sau discuri de hartie, pentru ca astfel grosimea turnaturii sa fie egala peste tot si sa se poata adapta la configuratia marginii gingivale.

Metoda moderna

Dupa Johnston rotunjirea unghiurilor se poate face la inceput cu viteze si instrumente abrazive conventionale trebuind sa fie completate la viteze inalte, cu pietre cilindro–conice rotunjite la varf, la piesa contraunghi. De cele mai multe ori aceasta faza se poate efectua de la inceput cu turbina. Este important ca pietrele diamantate sa aiba un diametru suficient de mic ca sa patrunda in spatiile interdentare si sa fie suficient de lungi pentru a ajunge cu ele la nivel cervical, fara a fi impiedicate de suprafata ocluzala.

Faza V   Slefuirea la nivelul coletului

Reprezinta momentul critic al prepararii bontului. Configuratia „limitei de preparatie” va fi aleasa in functie de tipul de microproteza care urmeaza sa fie aplicata.

Posibilitati de preparare la nivelul limitei cervicale.

Dupa Johnston, preparatia cervicala se poate prezenta sub urmatoarele aspecte:

  • poate fi cu o terminatie nedefinita subgingival, sub forma de „pana” ca in cazul preparatiei tangentiale dupa Körber;
  • poate avea o forma de „dalta in unghi ascutit” care se realizeaza adeseori lingual si proximal, cu rezultate satisfacatoare;
  • se poate prezenta ca o „dalta in bizou”, folosita acolo unde se impune o slefuire mai profunda ( de exemplu, in cazul prezentei unei carii);
  • preparatia mai poate fi realizata cu „prag”- in unghi drept, ascutit sau obtuz – simplu sau bizotat. Pragul poate fi schitat de jur imprejur sau numai partial – vestibular – ori vestibular si oral, depinzand de tipul microprotezei cat si de situatia clinica a cazului respectiv;
  • poate avea si forma „escavata” (vest), denumita „en congé”.

Shillingburg este adeptul unei limite de preparatie verificabila cu precizie atat in amprenta cat si pe model, premise indispensabile pentru obtinerea unei turnari care sa se adapteze cu exactitate la nivelul coletului. Dupa opinia autorului, prepararea cu prag complica amprentarea, adaptarea si insertia microprotezei. In consecinta, el se pronunta, in special in cazul coroanelor de aur, pentru modalitatea “en cougé”.

Totodata Shillingburg arata ca pentru coroanele de aur asa numita preparatie tangentiala nu este indicata intrucat obliga la modelarea unor margini coronare subtiri, in lama de cutit care, nefiind suficient de rezistente, se deformeaza de cele mai multe ori sub actiunea fortelor masticatorii.

In consecinta, o serie de autori recomanda ca limitele preparatiei sa permita pe cat posibil incastrarea marginii microprotezei in profunzimea smaltului, ceea ce pare ca se realizeaza, in mod satisfacator prin preparatia escavata (en congé).

Preparatiile cu prag se pot efectua cu diferite tipuri de pietre sau freze, la turatii conventionale sau cu turbina. Forma definitiva se perfecteaza la turatie mica, iar finisarea se recomanda sa fie facuta cu instrumente de mana.

Situarea limitei preparatiei. Limita cervicala a preparatiei poate fi situata subgingival sau la nivelul marginii libere gingivale. In general, se admite ca plasarea subgingivala a preparatiei satisface principiul parodontoprofilactic, mai putin pe cel carioprofilactic si deloc pe cel fizionomic. In opozitie cu tendintele existente in trecut, ca marginile coroanelor de invelis sa (Prepararea dintilor pentru coroane de invelis) patrunda cat mai mult posibil subgingival, conceptele actuale sunt in cautarea unor tehnici si metode diversificate care urmaresc ca, in raport cu prioritatea obiectivelor urmarite, sa se realizeze si forma preparatiei.

Scolile de stomatologie europene utilizeaza, de la caz la caz, situarea subgingivala sau supragingivala a limitei preparatiei.

In alegerea nivelului de plasare a marginii microprotezei nu trebuie sa existe idei preconcepute, aceasta facandu-se individualizat, in functie de varsta pacientului, de starea sanatatii sale parodontale si de necesitatile fizionomice.

Pentru realizarea unei patrunderi subgingivale a marginii coronare, se face netezirea muchiei de smalt de la nivelul festonului gingival – rezultata in urma slefuirii fetelor laterale.

De asemenea, in raport cu adancimea fundului de sac gingival, se slefuieste cu 0,5-1mm in profunzime, de jur imprejur sub jet puternic de apa, pentru indepartarea festonului. Instrumentul abraziv trebuie deplasat paralel cu axul dintelui – in miscare continua – ca sa nu se formeze santuri verticale; in aceasta faza se inlatura si eventualele praguri subgingivale.

Adeseori, inainte de slefuire, ca masura  pregatitoare se aplica inele elastice, fire subgingivale sau inele de pasla, cu scopul indepartarii marginii gingiei. In legatura cu prepararea coletului s-a mai preconizat sa se realizeze nu numai o linie de demarcatie ci chiar o suprafata de 1-1,5mm latime, care sa faca mai retentiva baza cilindro-conica a bontului (Costa). Reamintim ca bontul preparat trebuie sa aiba aceeasi forma pe care o are si sectiunea dintelui respectiv la nivelul coletului, stiut fiind ca fiecare are forma sa proprie, ovala, circulara sau trapezoidala.

Referitor la patrunderea subgingivala a marginilor coroanelor, Richter, intr-o cercetare clinica efectuata intr-un timp mai indelungat pe un numar mai mare de pacienti, nu a putut constata o diferenta semnificativa intre plasarea subgingivala si supragingivala a marginilor microprotezelor. Dupa autor este mai importanta adaptarea si finisarea marginilor coroanelor decat limita lor in raport cu festonul gingival. In general, in scop parodontoprofilactic, se recomanda ca marginile microprotezelor sa se situeze supragingival. Atunci cand se urmaresc, insa mai ales retentia si stabilitatea coroanelor se preconizeaza extinderea lor subgingival ca sa se mareasca astfel suprafata de frictiune intre peretii bontului si microproteza.

Situarea subgingivala poate fi conditionata de prezenta terenului cariogen sau de restaurari de data mai veche, preexistente.

In literatura de specialitate se remarca tendinta de a se acorda rolul cel mai important perfectei finisari a marginilor coronare si intr-o mai mica masura nivelului la care se face plasarea acestora.

Consideram, in contextul general al conceptelor actuale ca decat sa se realizeze forme de praguri neadecvate, acolo unde nu este neaparat necesar, cu instrumentar impropriu, este mai important sa se faca o slefuire tangentiala corecta cu netezirea circulara a crestei de smalt, dupa cum indica Ene Körber, sau o slefuire „en congé”. De asemenea, trebuie sa se urmareasca evitarea spinilor iritativi, cu posibilele lor influente nocive asupra parodontiului marginal, evitare realizabila prin obtinerea unor amprente perfecte a unei modelari si finisari corespunzatoare a marginilor coroanelor.

Prepararea la nivelul coletului in retractii gingivale.

In faza de preparare prin slefuire la nivelul coletului se pot evidentia depresiuni cu aparitia bifurcatiei interradiculare, ceea ce obliga la crearea unei prelungiri sub forma de sant care sa continue bifurcatia pe fata respectiva a bontului coronar.

Nerespectarea acestei tehnici poate sa duca la confectionarea unei coroane care sa treaca peste depresiunea interradiculara ca o coarda, fapt care determina o neadaptare a microprotezei la suprafata dintelui, expunand bontul la carie si descimentarea elementului protetic. Pentru remedierea unei astfel de situatii se slefuieste un sant cu o piatra cilindro-conica, plasata cu varful in bifurcatie, cu miscari verticale in axul de insertie al coroanelor.

Dupa cum s-a vazut, asemenea santuri pot fi realizate si in lipsa depresiunilor radiculare, daca se considera ca prin aceasta se maresc retentivitatea si stabilitatea microprotezelor.

Santurile auxiliare pot fi facute la nivelul dintilor posteriori sau fisuri drepte sau conice, ele trebuind sa fie paralele cu axul de insertie si sa se termine aproape de linia cervicala.

Faza VI   Finisarea bontului

Se procedeaza la finisarea fetelor slefuite, la suprimarea muchiilor coronare secundare si a acelora dintre suprafata ocluzala si cele laterale.

Finisarea se face cu pietre de dimensiuni reduse, cilindrice, diamantate, cu granulatii foarte fine si cu discuri de hartie. Muchiile secundare, neregularitatile si asperitatile se netezesc cu discuri de hartie umezite, sub racire cu apa.

Este contraindicata folosirea pastelor de lustruit, deoarece in urma patrunderii lor in canaliculele dentinare nu se mai poate obtine o buna degresare a bontului coronar in momentul cimentarii.

Slefuiri atipice pentru coroane de invelis speciale.

In cazul dintilor scurti, la nivelul unghiurilor ocluzo–laterale este indicata mentinerea angulatiei, spre deosebire de preparatiile obisnuite unde rotunjirea lor se impune;

  • La dintii scurti sub 5 mm, se recomanda ca, pe langa realizarea unor fete paralele, sa se prepare si o cavitate ocluzala in forma de caseta, in care patrunde un cep al coroanei de invelis;
  • La dintii lungi si globulosi, precum si la dintii cu retractii parodontale accentuate, se recomanda coroane ale caror margini sa se opreasca la nivelul ecuatorului dintelui;

Pentru coroanele telescoape, dintii se slefuiesc mai accentuat tron – conic, pentru a crea spatiul necesar atat pentru capa care se cimenteaza pe bont, cat si pentru a doua coroana care, fiind solidara cu puntea, se insera prin alunecare peste capa.

Controlul preparatiei bontului finit – se face cu latul sondei de-a lungul tuturor fetelor urmarindu-se urmatoarele obiective:

–        Coincizarea sa fie de 0,5mm, abia perceptibila cu ochiul liber;

–        Circumferinta subgingivala sa urmeze conturul sectiunii transversale radiculare;

–        Fetele verticale sa fie plane;

–        Perimetrul ocluzal sa corespunda in mare traseului sectiunii transversale radiculare;

–        Perimetrul ocluzal sa se inscrie in interiorul celui cervical;

–        Spatiul interocluzal sa fie suficient de mare pentru grosimea coroanei.

Controlul deretentivizarii – se ia perimetrul cu o sarma de vipla maleabila de 0,2mm diametru care se infasoara la colet si daca poate fi ridicata cu usurinta, fara sa intampine obstacole si deformari, se apreciaza ca forma preparatiei este corecta, lipsita de retentivitati. In cazuri speciale se ia o amprenta, se toarna modelul, verificandu-se prin aceasta o serie de aspecte legate de corecta preparare a bontului.

Slefuirea bontului exclusiv cu turbina.

Dupa Körber, prepararea de tip tangential are loc in doua faze:

1.faza supragingivala.

In aceasta etapa este preparat dintele pana la festonul gingival cu pietre diamantate lungi, usor efilate.

        Prepararea supragingivala se executa cu turbina in 3 timpi:

  • separarea: in cazul cand se prepara un dinte care are un vecin cu punct de contact, se ataca dinspre vestibular si dinspre oral, prin insinuarea pietrei de slefuit catre spatiul interdentar, bineinteles slefuindu-se dintele aflat in curs de preparare, fara sa se atinga vecinul. Daca se prepara in acelasi timp doi dinti alaturati, se trece piatra diamantata printre ei;
  • reducerea ocluzala: se utilizeaza pietre de slefuit diamantate tronconice sau cilindrice, ori pietre lenticulare, cu care prin miscari de du-te-vino, alternativ spre vestibular si oral, dupa metodele deja descrise, se elimina suficient tesut dentar pentru obtinerea distantei necesare fata de antagonisti;
  • prepararea fetelor laterale: prin slefuiri de jur imprejur, toate fetele laterale ale bontului dentar se prepara tangente la colet, tinandu-se cont si de gradul de convergenta pe care trebuie sa-l aiba in final.

2.faza subgingivala.

Cu o piatra fina diamantata efilata, extrem de subtire, avand o parte activa de numai 2-3 mm se patrunde subgingival circumscriindu-se coletul, sub actiunea unui jet puternic de apa care indeparteaza festonul. Faza se executa in cazul coroanelor cu patrundere subgingivala. In situatii de cariorezistenta si un oarecare grad de insuficienta parodontala, se poate slefui numai pana la nivelul marginii gingivale conform prepararii de tip excavat, prezentata anterior.

Greseli, accidente si complicatii in slefuirea dintilor.

*        Greseli cu consecinte asupra formelor slefuirii

*       forme de bont exagerat conicizate, cu consecinte asupra retentivitatii coroanelor si a integritatii pulpare;

*       bonturi cu perimetrul ocluzal mai mare decat cel cervical;

*       zone retentive la nivelul coletului – consecinta unei incorecte preparari si finisari a bontului;

*       santuri verticale pe suprafata bontului si la colet, fapt care denota ca instrumentul de slefuit nu a fost manevrat in miscare continua;

*       prepararea coletului pentru coroanele cu patrundere subgingivala, insuficient de profund efectuata (a nu se confunda cu preparatia escavata unde slefuirea limitei se face, in mod voit, supragingival);

*       subminari retentive (praguri accidentale in profunzime), consecinta unei tehnici gresite in orientarea instrumentelor de slefuit, au drept rezultat o insertie incompleta si incorecta a coroanei;

*       spatiu interocluzal insuficient printr-o reducere prea mica de substanta dentara la acest nivel.

Accidente posibile in timpul slefuirii:

–        durerea, care depinde de sensibilitatea individuala, in cazul dintilor vitali se foloseste anestezia;

–        sectionarea buzei, limbii, planseului sau mucoasei jugale, prin lipsa unui punct de sprijin ferm al mainii operatorului, greseala care poate determina deraparea instrumentului de slefuit;

–        in raport cu gravitatea leziunii se pot lua masuri ca badijonari cu H⒉O⒉, compresiuni pentru hemostaza sau sutura chirurgicala;

–        deschiderea camerei pulpare, printr-o orientare gresita asupra dimen-siunilor organului pulpar;

–        traumatizarea paradontiului marginal, consecutiva slefuirii, poate sa determine o lezare a fibrelor subepiteliale, ceea ce duce la retractii cicatriceale sau la aparitia pungilor gingivale;

–        slefuirea din neatentie sau printr-o tehnica gresita a dintelui adiacent – punct de plecare pentru dezvoltarea unei carii;

–        fracturarea coronara a dintelui vecin sau antagonist, prin neatentie sau prin manevrarea gresita a instrumentelor de slefuit.

Complicatii posibile dupa slefuire:

  • pulpita insotita de durerile care apar in scurt timp dupa slefuire. In principiu, tratamentul consta din extirparea vitala a pulpei, sau in unele cazuri se pot face tratamente cu substante medicamentoase, cum sunt corticosteroizii.

Sedarea durerilor nu inlatura pericolul afectarii pulpei, indeosebi prin cimentare, de aceea se recomanda in astfel de situatii sa se aplice coroane de protectie provizorie cu Calxil, pe o perioada de cateva saptamani, sau in cazul coroanelor singulare sa se cimenteze cu un ciment neutru. In afara de incercarea de terapie medicamentoasa se indica extirparea vitala, mai ales atunci cand bontul reprezinta unul din stalpii unei punti de o intindere mai mare;

  • durerea trecatoare, care apare provocata de agenti termici si chimici si cedeaza in urma aplicarii coroanelor de protectie;
  • necroza pulpara tardiva si gangrena pulpara – complicatii ale slefuirii – cu consecinte asupra integritatii tesuturilor periapicale (parodontite aplicate, cronice si acute);
  • fractura bontului coronar, consecinta lipsei de consolidare mecanica, in special a dintilor monoradiculari depulpati.

 

AMPRENTAREA

Campul protetic este o notiune de baza, intalnita frecvent in specialitate si defineste totalitatea elementelor morfologice cu care coroana de acoperire prezinta raporturi de contact. Amprenta transfera in negativ dintele preparat si restul elementelor campului protetic din cavitatea bucala in laboratorul de tehnica dentara.

      In amprenta sunt inregistrate urmatoarele elemente:

–        bontul dentar

–        dintii vecini

–        dintii antagonisti

–        ocluzia dentara in pozitie de intercuspidare maxima.

Amprenta este efectuata cu ajutorul urmatoarelor materiale:

–        materiale termoplastice (Stents si Kerr)

–        materiale elastice – elastomeri.

TEHNICI DE AMPRENTARE

In literatura de specialitate s-a impus urmatoarea nomenclatura pentru clasificarea tehnicilor de amprentare (Witz 1977).

  1. Amprenta unimaxilara:

 

  1. Amprenta obisnuita sau intr-un timp;
  2. Amprenta in doi timpi;
  3. Amprenta de spalare (in doua faze);
  4. Amprenta in dublu amestec;
  5. Amprenta compusa (sandwich).
  6. Amprenta unitara, cu mase termoplastice sau mase elastice (elastomeri de sinteza) in tub (inel) de cupru.

III.        Amprenta bimaxilara, cu masa termoplastica si elastomeri de sinteza sau cu elastomeri de sinteza chit si fluid in lingura speciala.

  1. Amprenta unimaxilara:
  2. Amprenta obisnuita.

Materialul ales pentru amprentare se depune intr-o lingura universala, care este asezata pe campul protetic. Aceasta amprenta se realizeaza pentru inregistrarea dintilor antagonisti. Materialul folosit este reprezentat in general de hidrocoloizii ireversibili. Pentru toate amprentele cu elastomeri  de sinteza este pregatit santul gingival.

  1. Amprenta in doi timpi.

In primul timp pe dintele preparat si in fundul de sac gingival se depune prin injectare elastomerul fluid.

In timpul doi, siliconul solid preparat cu reactivul, depus intr-o lingura universala se aseaza pe campul protetic, ca sa inglobeze siliconul fluid. In aceasta categorie poate sa fie introdusa tehnica de amprentare prin injectare.

  1. Amprenta de spalare (wash technic).

Amprenta se obtine in doua faze:

In prima faza

elastomerul solid (chit) este preparat, depus in lingura universala prevazuta cu sistem eficient de retentie (orificii de 2mm) si asezata pe campul protetic. Dupa priza materialului, amprenta este indepartata de pe campul protetic. Amprenta reprezentata de elastomerul solid este pregatita astfel:

spalata suprafata sub jet de apa;

uscata cu jetul de aer de la unitul dentar;

taiat langhetele (materialul care a patruns in spatiile dentare proximale) cu ajutorul unei foarfeci;

decupate santuri triunghiulare (delimitate de 2 pereti) la nivelul fetelor vestibulare si orale ale indentatiilor (amprentele dintilor) care se continua pe versantul vestibular si palatinal sau lingual (inferior). Rolul santurilor este sa permita refularea excesului de silicon fluid la asezarea amprentei pe campul protetic. Prezenta santurilor impiedica deformarea primei amprente prin suprapresiune. Varianta la aceasta tehnica consta in micsorarea lingurii in timpul amprentarii cand materialul are plasticitate. Directia de deplasare a lingurii este in plan orizontal, inainte, inapoi si lateral stanga, dreapta. Miscarea lingurii creeaza spatiul pentru materialul de amprentare fluid.

In faza a doua

este pregatit elastomerul fluid care se introduce intr-o seringa, pentru a se depune in santul gingio – dentar, pe suprafata bontului, pe dintii vecini si in impresiunile amprentei realizata in faza intai din elastomer chitos. Lingura in care se afla amprenta si elastomerul fluid se reintroduce in cavitatea bucala pe campul protetic, in aceeasi pozitie.

Dupa priza, 2-4 min, se indeparteaza amprenta. Este spalata si uscata.

  Examinarea amprentei:

  • materialul fluid, cu alta culoare decat cel chitos, prezinta limitele preparatiei bontului si fundurile de sac.

Fiecare indentatie este bine delimitata printr-o proeminenta inelara care depaseste suprafata amprentei cu 0,5-1 mm, cat a patruns in santul gingio–dentar.

  • intre impresiunea bontului dentar si dintii vecini mezial si distal, apare un perete cu grosime care arata ce spatiu s-a creat pentru peretele viitoarei microproteze;
  • in partile delicve ale impresiunilor apar reliefurile negative ale fetelor ocluzale;

amprenta sa cuprinda un numar de dinti vecini, meziali si distali;

  • ambele materiale sa fie solidare. Materialul fluid pentru inregistrarea detaliilor se poate desprinde de pe cel solid (chitos), daca suprafata primei amprente nu a fost foarte bine uscata – defectiune posibila care impune repetarea amprentei din faza II
  1. Amprenta in amestec dublu.

Aceasta tehnica se desfasoara astfel:

  • santul gingival este preparat dupa o metoda cunoscuta si preferata de specialist;
  • in prima faza, materialul elastomer chit este preparat si depus in lingura universala, asezat pe arcada unde este situat bontul dentar. Sunt efectuate cateva miscari in plan orizontal. Se obtin impresiunile dintilor marite si deformate, lingura impreuna cu materialul de amprentare sunt indepartate imediat din cavitatea bucala;
  • materialul chitos indepartat, in stare plastica, este uscat. Elastomerul fluid, pregatit de asistenta, tras in seringi, se depune in santul gingival, pe suprafata bontului si pe suprafata materialului chitos din lingura, care este tot in faza plastica;
  • lingura cu cele doua materiale se reintroduce in cavitatea bucala si se aseaza pe arcada dentara.
  • In timpul prelucrarii materialelor nu se exercita presiuni.
  • Dupa priza, amprenta este indepartata din cavitatea bucala, se spala si se examineaza sistematic toate elementele.
  1. Amprenta compusa (sandwich)-varianta a tehnicii descrise anterior.

       

Tehnica consta in urmatoarele:

  • elastomerul consistent, chitos este pregatit si depus in lingura universala, preferata. Concomitent se prepara elastomerul fluid care se depune pe suprafata celui din lingura sa-l acopere intr-un strat uniform de gros.
  • Lingura cu ambele materiale este asezata in pozitia necesara efectuarii amprentei, pe arcada dentara. Dupa polimerizarea materialelor, desfasurata in acelasi timp, amprenta este indepartata din cavitatea bucala, spalata si uscata.

Caracteristicile tehnicii constau in priza simultana a materialelor, absenta tensiunilor interne si a posibilitatii de deformare. Este necesara asistenta, care prepara materialul fluid.

  1. Amprenta unitara

Este amprenta care inregistreaza un singur dinte preparat pentru reconstituire, acoperire sau substitutie.

        Amprenta unitara pentru acoperire prezinta doua elemente caracteristice:

*       forma bontului dentar cu toate aspectele posibile (trunchi de con mai apropiat de cilindru sau mai apropiat de con);

*       dimensiunea bontului dentar la nivelul fetelor laterale, cuprinse intre santul gingio–dentar si fata ocluzala sau marginea incizala;

de asemenea, dimensiunile fetei ocluzale pentru dintii laterali si marginea incizala pentru dintii frontali.

Limita gingivala este intotdeauna foarte fidel inregistrata.

Tehnici pentru amprentarea unitara

        Sunt cunoscute doua tehnici: tehnica clasica si tehnica moderna. Ambele tehnici folosesc o microportamprenta reprezentata de tubul (inelul sau cilindrul) de cupru. Tubul de cupru se poate obtine in laboratorul de tehnica dentara dupa o tehnologie simpla din banda de tabla care are grosimea de 0,2 mm. Poate fi prefabricat si comercializat cu diferite dimensiuni (diametre).

Inelele prefabricate sunt sortate pe dimensiuni si numere. Alegerea se face cu ajutorul perimetrului inregistrat cu sarma de vipla de 0,2 mm la nivelul santului gingio–dentar. Un instrument conic gradat, cunoscut sub numele de „con pentru ales inele” este utilizat sa se obtina inelul corespunzator perimetrului. Inelul selectat este dezinfectat prin procedee clinice (spray) sau fizice, incalzit la rosu (flambat), dupa care se succed mai multe interventii cunoscute sub termenul de adaptare.

Tehnici de amprentare directa intr-un timp  (fara amprenta unitara)

Amprenta de corectare.

Reprezinta o modificare a metodei de amprentare in doi timpi. Este o amprenta in ocluzie, care utilizeaza materiale siliconate de consistente diferite. La acest tip de amprenta este necesar sa se foloseasca o lingura metalica speciala ca portamprenta (Ketenbach).

Amprenta in ocluzie cu elastomeri fluizi – intr-o preamprenta cu mase termo-plastice (stent).

        Tehnica este caracterizata de urmatoarele elemente:

  • nu utilizeaza lingura pentru depunerea elastomerilor;
  • nu utilizeaza elastomeri vascosi (chitosi);
  • foloseste materiale termoplastice de tipul stentului si kerrului;
  • foloseste o banda de tifon cu lungime variabila si latime de 2 cm.

 

Tehnica de amprentare se desfasoara astfel:

  • la prezentarea pacientului pentru slefuirea dintilor inainte sa se inceapa interventia.
  • campul protetic este amprentat cu stent, materialul este plastifiat la caldura umeda (apa la 70 de grade), i se da forma de paralelipiped cu grosimea de 5mm.
  • fetele sunt acoperite de tifon umezit.
  • masa plastifiata se aseaza pe zona arcadei unde se va prepara bontul dentar.
  • mandibula este condusa in pozitie de intercuspidare maxima. Pozitia este controlata la nivelul hemiarcadei opuse.
  • stentul este racit cu spray-ul unitului dentar.
  • preamprenta cu stent (conformatorul) este uscata cu jetul de aer.
  • elastomerul fluid preparat se incarca in seringa sa se depuna in sacul gingio– dentar pe bont si pe ambele fete ale impresiunilor preamprentei din stent.
  • stratul de elastomer se recomanda sa fie subtire si uniform de gros.
  • Preamprenta in care este elastomerul se reaseaza pe campul protetic in aceeasi pozitie;
  • pacientul a fost instruit sa realizeze pozitia de intercuspidare maxima.

Indepartarea amprentei de pe campul protetic si din cavitatea bucala este obtinuta dupa reactia de polimerizare. Acest tip de amprenta este utilizata cu frecventa maxima pentru lucrarile protetice reprezentate de microproteze si punti dentare metalice si metalo–acrilice.

Proba si adaptarea coroanelor de invelis metalice

–        Insertia coroanei pe bont.

Coroana trebuie sa se insereze complet, prin frictiune usoara, sub actiunea unei forte reduse. Dificultatile de insertie se pot datora unor plusuri din interiorul microprotezei, unor neconcordante intre forma preparatiei clinice si modelul ei, ca urmare a unor deficiente ale amprentarii sau in realizarea modelului.

Adeseori si contactele proximale modelate in exces pot sa impiedice insertia completa a coroanei. Daca in urma indepartarii unui strat de la nivelul convexitatilor proximale, coroana nu se insereaza complet si daca se presupune prezenta unor plusuri in interior, se amprenteaza bontul cu inel de cupru si se toarna modelul pe care se traseaza limita preparatiei. Se innegreste interiorul coroanei cu negru de fum (prin arderea unei bulete de vata, inmuiata in ulei de vaselina) si se introduce pe bontul modelului pana la portiunea unde nu mai avanseaza. Se indeparteaza coroana de pe bont si se cauta in interior zona care localizeaza punctul asupra caruia trebuie sa se intervina. Se fac retusarile necesare pana cand marginea coroanei ajunge peste tot la limita preparatiei.

Aceeasi metoda de retusare poate fi efectuata direct in cavitatea bucala, daca bontul preparat nu prezinta o sensibilitate exagerata, in urma slefuirii.

In general, nu se admit corectari importante. O inadaptare care nu se remediaza usor si rapid, trebuie sa oblige la refacerea coroanei (daca este numai o greseala tehnica) sau sunt necesare anumite corectari ale preparatiei, urmate de o noua amprenta, daca au survenit si greseli clinice.

–        Adaptarea cervicala a coroanei.

Coroana poate fi „scurtata” la colet din cauza unei prelucrari inadecvate, efectuata de tehnician, sau a unei amprentari incorecte (materialul de amprenta nu patrunde in profunzime, deoarece santul gingio–parodontal n-a fost largit in prealabil, sau nu s-au eliminat de la nivelul respectiv secretiile). Coroana poate sa fie „lunga” din cauza gravarilor exagerate si a modelarii in exces a marginilor, efectuate de tehnician. In cazul cand coroana a fost complet inserata se controleaza daca adaptarea marginala este corecta.

La coroanele cu patrundere subgingivala este greu de controlat raportul marginii coroanei cu zona cervicala, intrucat investigarea nu se poate face decat prin palpare cu sonda. Introducerea cu grija a varfului sondei in santul gingio–parodontal si palparea de jur imprejur pot da relatii asupra faptului daca exista o trecere lina intre dinte si marginea coroanei sau se simte o evazare a acesteia fata de colet. Acest din urma caz reiese in evidenta prin agatarea instrumentului la nivelul respectiv. Pe langa controlul adaptarii in sens transversal se face si verificarea adaptarii in sens vertical, pentru a constata daca exista relatii concordante sau nu intre marginea coroanei, fundul santului gingio–parodontal si paralelismul cu festonul gingival.

–        Verificarea ocluziei.

Dupa adaptarea marginala a coroanei, urmeaza verificarea ocluziei cu ajutorul hartiei de articulatie sau cu o folie de ceara.

Se fac, marcarea si indepartarea contactelor care inalta ocluzia in I.M. In cazul unei coroane prea inalte, zonele marcate se slefuiesc pana se obtine relatia de angrenare la dimensiunea verticala de ocluzie initiala. Se controleaza de asemenea si modul cum se realizeaza contactul cuspid–fosa. Bineinteles, cuspizii de sprijin nu se slefuiesc in nici un caz.

Pentru indepartarea corecta din domeniul ocluziei functionale, se marcheaza contactele interocluzale cu diferite culori: cu o culoare contactele premature din ocluzia de intercuspidare si cu alte culori interferentele de pe traiectoria miscarilor de lateralitate si propulsie.

Variantele tehnologice ale coroanelor de invelis metalice.

Coroana turnata.

Pentru realizarea acestei microproteze, bontul se poate slefui fara prag, prin modalitatea de preparare tangentiala sau escavata („en congé”), precum si cu prag circular. Coroanele turnate pot fi folosite drept microproteze de protectie, de sprijin, de ancorare si, in special, ca elemente de agregare in proteze fixe plurale. Din punct de vedere tehnic, coroanele turnate se pot realiza cu grosime dirijata sau fara grosime dirijata. Coroana turnata cu grosime nedirijata se aplica intim pe toata circumferinta bontului, conferindu-i o valoare retentiva ridicata si rezistenta fata de fortele masticatorii.

 Ca dezavantaje se pot mentiona:

  • posibilitatea transmiterii variatiilor de temperatura si iritarea pulpei, datorita contactului intim cu bontul coronar si a stratului foarte redus de ciment dentar;
  • cantitatea adesea prea mare de aliaj necesar atunci cand se toarna din aliaje de aur.

Pentru rationalizarea modelarii se pot folosi matrice coronare prefabricate din ceara sau material plastic, prin care se realizeaza o grosime dirijata a peretilor coroanei. Topirea marginii pe circa 2-3 mm, efectuata in faza modelarii in ceara, garanteaza o inchidere si o adaptare corecta a acesteia, rezultatul fiind o coroana care nu se aplica in totalitate pe circumferinta bontului, ci doar la nivel cervical.

Coroana cu grosime dirijata este apreciata ca cea mai corespunzatoare, pe urmatoarele considerente:

–        poate sa redea cu exactitate proportiile si detaliile anatomice ale dintilor naturali;

–        aduce rezolvarea adaptarii la colet cat si pe toata suprafata bontului, precum si economie de aliaje nobile, atunci cand se realizeaza din astfel de materiale.

      Coroanele turnate se confectioneaza in prezent, in tara noastra din:

  • aliaje de aur:

–        de 916 ‰ (22 carate);

–        de 833 ‰ (20 carate);

  • aliaje din paladiu–argint:

–        Palliag, Palidor;

  • aliaje din crom–cobalt:

–         Romtecos;

  • aliaje pe baza de Cu, Al si Ni:

–        Gaudent.

 

¨     Cimentarea coroanei.

Cimentarea poate fi finala (definitiva).

Coroana metalica turnata nu dispune de o cimentare provizorie deoarece poate fi inghitita.

Cimentarea este realizata pentru perioade indelungate de timp exprimate intr-un numar mai mare sau mai mic de ani.

Cimentarea finala este realizata daca este utilizat un ciment fabricat si comercializat in acest scop.

Pentru fixarea finala sunt intrebuintate urmatoarele cimenturi:

  • oxifosfat de zinc;
  • policarboxilat de zinc;
  • cimenturile diacrilice;
  • cimenturile ionomere de sticla (glass ionomere)

Aceasta faza clinica finalizeaza activitatea clinico–tehnica desfasurata pe perioadele variabile de timp pentru obtinerea lucrarilor protetice.

Valoarea acestei faze este determinata de efecte care urmeaza; in general sunt pozitive. Doar un moment de neatentie sau de superficialitate anuleaza in totalitate activitatea depusa.

Pacientul este asezat confortabil pe fotoliu, capul sprijinit pe tetiera cu pozitii diferite pentru mandibula si maxilar.

Faza se desfasoara succesiv astfel:

  1. Se pregateste instrumentarul necesar reprezentat de:
  • trusa de consultatie stomatologica (oglinda, pensa, sonda);
  • aspiratorul de saliva si instruirea pacientului pentru folosirea lui;
  • rulouri de vata in cantitate suficienta;
  • flaconul de ciment (pulbere si lichidul);
  • placuta de sticla;
  • spatula pentru prepararea amestecului.
  1. Se pregateste proteza din punct de vedere fizic, chimic si igienic;
  • fizic, sunt indepartate eventuale resturi din interior, de pasta de lustruit sau mase de ambalaj. In general interiorul este curatat in laborator pentru adaptarea microprotezei pe model;
  • chimic, se folosesc substante degresate (alcool, neofalina), cu ajutorul unor bulete de vata cu care se tamponeaza fetele microprotezei;
  • igienic, se dezinfecteaza cu alcool sau cu spray-uri antiseptice.

III.            Se pregateste campul protetic la nivelul bontului dentar prin:

  • indepartarea resturilor de ciment provizoriu sau a resturilor alimentare (placa dentara);
  • badijonarea cu cloroform, alcool, sau numai apa calduta daca este vital si sensibil, dureros;
  • se face izolarea cu ajutorul aspiratorului sau a rulourilor de vata;
  • uscarea cu jet de aer, prudent pentru bonturile cu sensibilitate dureroasa, si pentru parodontiu congestionat. Daca exista asistenta, concomitent cu pregatirea campului protetic de catre specialist, se prepara pasta de ciment.
    1. Prepararea pastei de ciment:

–           pulberea este depusa pe sticla in doua – trei portii;

–           lichidul, la cimentul oxifosfat de zinc necesar pentru o coroana este de 2-3 picaturi;

–           incorporarea pulberii in lichid este progresiva. Cu ajutorul spatulei se       omogenizeaza amestecul ca sa se obtina o pasta fluid vascoasa, care are tendinta sa curga;

–            pentru cimentul ionomer de sticla sunt necesare doua picaturi de lichid si doua lingurite de pudra pentru o coroana;

–           spatularea se efectueaza prin miscari precise, desfasurate in timp foarte redus.

  1. Insertia lucrarii protetice pe bontul dentar:

–        pasta, imediat dupa preparare, se aplica direct cu spatula strict pe peretii interiori. Este contraindicat sa se completeze toata cavitatea cu ciment.

–        pe bont, pasta de ciment se depune cu spatula sau mai corect cu pensula;

–        microproteza mentinuta intre degete este aplicata in pozitie corespunzatoare pe bontul dentar, pe fata ocluzala, se exercita presiune digitala;

–        in momentul insertiei se urmareste sa nu patrunda fire de tifon sau de vata intre bontul dentar si microproteza;

–        aspiratorul de saliva este asezat in vestibul;

–        mandibula este condusa sa pozitioneze arcada inferioara fata de cea superioara in intercuspidare maxima;

–        priza cimentului apare dupa 5-10 minute in functie de tipul de ciment;

–        surplusul din zona festonului gingival este indepartat dupa priza prin agatare cu un instrument de detartraj. Prezenta resturilor este iritativa pentru parodontiul marginal;

–        examinarea relatiilor ocluzale dupa cimentare cu ajutorul hartiei de articulatie este obligatorie fiindca pelicula de ciment interpusa, este posibil sa modifice partial contactele cu dintii antagonisti. Semnele inscrise pe hartie sunt reduse prin slefuire, dupa care urmeaza lustruirea.

« Etapele  tehnice »

  1. Realizarea modelului.

Modelul reprezinta copia pozitiva a campului protetic redat cu cea mai mare exactitate. Este realizat prin turnarea pastei de ghips in amprenta sau prin electroplacare.

Recomandari tehnologice pentru obtinerea caracteristicilor

  • proportia apa–pudra sa fie intotdeauna riguroasa, conform instructiunilor date de producator. Orice variatie a proportiei va influenta aspectul suprafetei, rezistenta si expansiunea;
  • spatularea mecanica (de preferat in vacuum) sau manuala vor avea rezultate maxime daca vor fi efectuate intr-un timp optim. Daca spatularea este efectuata mai mult, reactia de priza este brutala, fiind insotita de o crestere a expansiunii;
  • pasta de ghips este turnata si amprenta se vibreaza permanent, dar temperat;
  • dimensiunea particulelor, timpul de priza, expansiunea si rezistenta mecanica sunt factori fizici importanti pe care unii producatori ii mentioneaza pe eticheta ambalajului;
  • deformarea amprentei se poate produce daca se rastoarna dupa ce a fost umpluta cu ghips si presata cu putere peste o alta cantitate de ghips de pe masa de lucru;
  • impregnarea amprentei cu apa, glicerina sau ulei s-a constatat ca reduce rezistenta la rupere (zdrobire) a modelului de ghips care a fost turnat.

 Tehnici pentru obtinerea modelelor 

  1. Modelul cu bont mobilizabil dupa amprenta cu siliconi.
  2. Modelul cu bont mobilizabil dupa amprenta cu masa termoplastica in inel de cupru.
  3. Modelul cu bont fix.
  1. Confectionarea machetei.
  2. Macheta pentru coroana cu grosime totala.

Macheta viitoarei coroane prezinta raport de contact intim cu modelul bontului dentar pe toate suprafetele lui.

 

   – Tehnici pentru obtinerea machetei

  1. Tehnica racirii gradate;
  2. Tehnica prin prelucrare;
  3. Tehnica de obtinere a capei prin ambutisarea unui disc din material plastic;
  4. Tehnica de obtinere a machetei prin aditie dupa conceptia scolii gnato-logice;
  5. Folia de ceara si picurare.
  1. Macheta coroanei cu grosime dirijata

 

Macheta acestei coroane prezinta urmatoarele particularitati: peretii laterali sunt cu dimensiuni egale de 0,30 mm; contactul cu bontul modelului este numai in zona coletului pe inaltime de 2 mm (in rest peretii laterali sunt la distanta) si la nivelul fetei ocluzale.

          – Tehnici pentru obtinerea machetei –

  1. a) Tehnici ce utilizeaza elemente fabricate;
  2. b) Tehnica ce utilizeaza folia de ceara calimata;
  3. c) Tehnica ce utilizeaza un model duplicat din masa de ambalat.
  4. Confectionarea tiparului.

Tiparul reprezinta o cavitate delimitata de pereti din material refractar. Apare ca faza intermediara in procesul tehnologic de confectionare a machetei si a viitoarei proteze.     Tiparul se obtine in urma efectuarii a doua operatiuni:

  • Prin acoperirea machetei cu pasta de masa de ambalat (cunoscuta sub numele de ambalare) dupa 20 –30 min., se produce fenomenul de priza (devine un corp solid);
  • Prin arderea machetei (ceara sau masa plastica).
  1. Topirea – turnarea.

Reprezinta faza tehnologica in care se materializeaza piesa protetica metalica.

Aceasta faza cuprinde urmatoarele operatiunii:

  • de alegere calitativa si cantitativa a aliajului;
  • de topirea lui;
  • de introducere in tipar.
  1. Dezasamblarea.

Este marcata de evidentierea coroanelor turnate care fac corp comun cu tijele de turnare si conul de turnare.

Masa de ambalat se fragmenteaza si se desprinde de pe metal odata cu introducerea in apa. Indepartarea totala se efectueaza fizic prin actionarea spatulei in locul unde persista sau prin-un jet de nisip (particule de grund) care este proiectat pe suprafata microprotezei, fiind vehiculat de aerul comprimat.

  1. Prelucrarea coroanei.

Dupa ce tijele sunt sectionate urmeaza prelucrarea, finisarea si lustruirea microprotezei. Restaurarile protetice fixate in cavitatea bucala vor prezenta intotdeauna suprafete extrem de netede, suficient de lustruite, pentru a nu adera saliva si resturi alimentare, sa se formeze depozite, care se coloreaza si devin neaspectuase.

Capitolul III

ETAPELE TEHNICE DE OBTINERE A COROANEI METALICE TURNATE

  1. Modelul.

Modelul reprezinta copia pozitiva a campului protetic redat cu cea mai mare exactitate. Este realizat prin turnarea pastei de ghips in amprenta sau prin electroplacare.

Caracteristicile ghipsurilor pentru modele.   

Ghipsurile speciale (dure si extradure) prezinta urmatoarele caracteristici:

  • expansiune minima in timpul zilei;
  • maximum de duritate la nivelul suprafetei (comparativ cu restul ghipsurilor);
  • suprafete foarte netede.

Tehnici pentru obtinerea modelelor.

1)  Modelul cu bont mobilizabil dupa amprenta cu siliconi.

La aceasta tehnica sunt utilizate tije metalice care sunt produse industrial si comercializate in acest scop.

Tijele sunt de doua feluri, simple si compuse.

Tijele simple prezinta urmatoarele caracteristici:

  • dimensiuni: lungimea 25-30 mm, grosimea 2 mm;
  • structura: aliaj de bronz;
  • forma: partea coronara este un cilindru cu asperitati retentive, partea radiculara este cilindro-conica cu o fateta plana pentru ghidaj.

        Tijele compuse prezinta urmatoarele caracteristici:

  • partea radiculara pentru ghidaj are doua tije, una cilindrica cu diametrul de 0,8-1mm si alta cilindro-conica cu diametrul de 2mm;
  • cele doua tije in plan transversal sunt situate la o distanta de 2 mm una fata de alta;
  • tijele compuse asigura pozitionarea bontului mobil in soclul modelului mai precis decat cele simple.

In impresiunile dentare ale amprentei se introduce pasta de ghips dur, pe o inaltime de 7-8 mm de la marginea de colet. Inainte de priza, extremitatea retentiva a tijelor metalice este introdusa in centrul bontului dentar reprodus de amprenta.

Pentru dintii vecini sunt asezate inele cu extremitate zimtata, din aluminiu sau otel. Suprafata ghipsului dur, corespunzatoare bontului dentar, se netezeste. Dupa priza ghipsului dur, in amprenta se introduce ghips pentru realizarea soclului si prelungirea distala pe care se taie cheia de ocluzie. In amprenta totala se toarna pasta de ghips pentru modelul dintilor antagonisti si pentru prelungirea distala unde este cheia de ocluzie.

Dupa demontarea amprentei, cu un ferastrau ce are panza foarte subtire, modelul este sectionat in continuarea fetelor proximale ale bontului dentar. Modelul bontului dentar se desprinde de restul modelului, impreuna cu un fragment corespunzator procesului alveolar.

Operatiunea de mobilizare este obtinuta dupa impingere pe extremitatea tijei metalice de pe fata inferioara a soclului. Repozitionarea pe model este posibila, dupa mobilizare, datorita tijei si a suprafetei plane pe care aceasta o prezinta, in scopul ghidajului.

Repozitionarea bonturilor mobile este mai corect obtinuta daca sunt utilizate tije metalice duble. Acest tip de model ofera avantaje pentru faza de realizare a machetei.

2)  Modelul cu bont mobilizabil, dupa amprenta cu masa termoplastica in inel de cupru. Prezinta doua variante:

  1. a) prima varianta: o bucla de ceara calibrata de 10 mm inaltime se infasoara in jurul marginii cervicale a inelului de cupru, de care se lipeste.Se obtine un conformator cilindric in prelungirea marginilor acestuia.

In amprenta din interiorul inelului se introduce pasta de ghips dur prin vibrare permanenta. Inainte de priza se introduce, central, extremitatea retentiva a tijei metalice.

  1. b) a doua varianta: banda de ceara pentru conformator este mai lata, fiind de 20mm. In amprenta cu acest conformator se depune, dupa tehnicile cunoscute, pasta de ghips dur, se obtine un bont coronar cu o prelungire radiculara cilindrica de 20 mm lungime. Aceasta prelungire radiculara este prelucrata, prin taiere si slefuire, sa se obtina forma neretentiva (cilindro-conica). Corespunzator fetei vestibulare se creeaza o fateta plana, fiind elementul de ghidaj al bontului mobilizabil in soclul modelului.

Inelul de cupru cu bontul turnat este asezat in supraamprenta de ghips, care se reconstituie si se solidarizeaza, prin lipire cu ceara, pe fata exterioara.

Supraamprenta este izolata 10 min. in apa cu detergent sau sapun. Pasta de ghips preparata este turnata progresiv, supraamprenta fiind vibrata pentru a se realiza modelul dintilor vecini.

Pe suprafata superioara a prelungirii distale de la nivelul soclului se taie depresiunea in forma de T, Y sau V sa se obtina cheia de ocluzie. Modelul dintilor antagonisti este turnat diferit, in functie de tipul de amprenta (globala sau totala).

Daca amprenta a fost totala, modelul antagonistilor este turnat separat. Dupa demulare, se aseaza cu ajutorul cerii de ocluzie in pozitie de intercuspidare maxima, asa cum a fost inregistrata in cabinet.

Bontul este detasat din soclul modelului prin impingere pe extremitatea tijei sau prin ciocanire pe extremitatea radiculara, cand nu are tija metalica.

Prelucrarea bontului mobil.

Bontul este mobilizat din soclu pentru a fi prelucrat in zona cervicala. Este folosita o freza sferica cu diametrul de 1,5-2mm montata la piesa de mana, a motorului suspendat de tehnica dentara. Prelucrarea consta in crearea unui sant adanc pe tot perimetrul bontului, dincolo de limita cervicala. Marginea santului orientata spre bontul coronar apare evidenta si reprezinta reperul ce il dirijeaza pe tehnician in modelarea machetei, in zona respectiva. Bontul fix in soclu nu este posibil sa fie prelucrat cervical.

 

3)      Modelul cu bont fix.

Acest model este posibil sa fie utilizat dupa toate tipurile de amprenta. Pasta de ghips dur este depusa progresiv in zona cea mai inalta a amprentei. Prin vibrare curge si aluneca pe suprafetele amprentei, patrunde in toate detaliile inregistrate. In final, este realizat soclul cu prelungirea distala pe care se creeaza depresiuni in formele cunoscute. Prelungirea modelului se izoleaza, dupa care se toarna, in impresiunile antagonistilor, modelul dintilor antagonisti si, totodata, peste prelungirea distala.

Dupa indepartarea amprentei se obtin cele doua parti ale modelului, care se pot aseza in ocluzie cu intercuspidare maxima datorita cheii de ocluzie. La acest model bontul dentar nu se poate detasa din soclu.

  1. Confectionarea machetei.

   1)  Macheta pentru coroana cu grosime totala.

Macheta viitoarei coroane prezinta raport de contact intim cu modelul bontului dentar pe toate suprafetele lui.

– Tehnici pentru obtinerea machetei –

  1. a) Tehnica racirii gradate se caracterizeaza prin:

–  Izolarea bontului la nivelul coroanei (in solutii apoase, cu detergenti, saponate);

–  Ceara albastra pentru Inlay este topita intr-o singura lingura de laborator sau in vasul unui termostat (laboratoarele dotate);

–  Bontul cu partea coronara este scufundat in ceara topita pentru cateva secunde;

–  Timpul de scufundare este dependent de calitatile fizico – chimice ale cerii, de temperatura cerii;

–  In jurul bontului se formeaza un strat solidificat de ceara cu grosime de 0,30-0,40mm;

–  Primul strat reprezinta o capa cu pereti uniformi de grosi;

–  Forma definitiva a machetei se obtine prin punerea cerii, picatura cu picatura, ca pe fetele laterale sa se realizeze convexitatea specifica a fiecarei fete, precum si punctele de contact cu dintii vecini. Pe fata ocluzala se picura pentru realizarea reliefului ocluzal si contactului cu dintii antagonisti;

–  Modelajul cu spatula, prin razuire, are scopul sa netezeasca fetele si creeaza imaginea uniformizarii modelajului. Aceasta tehnica este posibil utilizata numai daca bontul se mobilizeaza din soclu.

  1. b) Tehnica prin picurare se caracterizeaza prin:

–  Izolarea bontului la nivelul partii coronare dupa tehnicile obisnuite de izolare;

–  Depunerea cerii fluide, picatura cu picatura in mod progresiv, pe toate fetele bontului cu ajutorul spatulei, pana se ajunge la un volum usor marit fata de cele ale unei coroane dentare;

–  Modelarea fetelor este efectuata prin razuire cu spatula din aproape in aproape.

  1. c) Tehnica de obtinere a capei prin ambutisarea unui disc din material plastic.

Fabricile producatoare de materiale dentare comercializeaza o trusa compusa din: discuri de material plastic de 0,15-0,20 mm grosime, o pensa speciala si o chiuveta dintr-un material siliconic.

Tehnica se caracterizeaza prin:

Realizarea capei:

Discul prins in pensa este tinut deasupra unei flacari pentru plastifiere; in aceasta stare se aseaza deasupra chiuvetei si se imprima bontul modelului. Discul, din material plastic presat, are contact intim cu fetele modelului. Plasticul ce depaseste zona coletului este taiat cu foarfeca.

Adaptarea cervicala si forma finala a machetei se realizeaza cu ceara topita, care se picura pe fata ocluzala si pe fetele laterale. Prin radiere se da morfologia in raport cu dintele in cauza, cu dintii vecini si dintii antagonisti.

  1. d) Tehnica de obtinere a machetei prin aditie dupa conceptia scolii gnatolo-gice.

        Aceasta tehnica se caracterizeaza prin urmatoarele aspecte:

–  Modelele sunt montate in articulator

–  Macheta incepe cu realizarea fetei ocluzale. Se picura ceara pentru localizarea varfului cuspizilor si a crestelor marginale, conturand, astfel, fata ocluzala a machetei, dupa care urmeaza insertia crestelor sagitale si esentiale, cu delimitarea santurilor si fosetelor.

–  Fetele laterale sunt modelate in raport cu morfologia dintilor vecini, inscriindu-se in configuratia generala a arcadei. Dupa aceasta conceptie, relieful fetei ocluzale este cuspidat cu maximum de eficienta in masticatie.

  1. e) Folia de ceara si picurarea.

Controlul machetei.

Acest control este obligatoriu inainte de a se incepe pregatirea pentru ambalare, urmarindu-se:

–  Adaptarea si aspectul marginii cervicale care va fi in contact intim cu bontul in zona respectiva, neteda, continua si subtire, pana la limita preparatiei;

–  Punctele de contact cu dintii vecini;

–  Convexitatile si santurile de descarcare de pe fata vestibulara si orala;

–  Inscrierea in morfologia dintilor vecini si in curbura arcadei;

–  Relieful ocluzal, modelaj functional, realizarea punctelor de contact cu dintii antagonisti;

–  Aspectul general al machetei arata gradul de finisare, fiind cunoscut ca, dupa o macheta finisata, piesa turnata obtinuta este prelucrata foarte putin;

–  Modul cum se aplica pe fetele bontului si cum se indeparteaza;

–  Grosimea fetei ocluzale (1mm este ideal, rezista in timp).

     Coroanele turnate cu grosime totala prezinta urmatoarele caracteristici:

–  Fetele interioare ale coroanei sunt in contact cu bontul dentar;

–  Peretii laterali au dimensiuni mari neuniforme;

–  Intre fetele interioare ale coroanei si fetele bontului dentar apare forta de frictiune care-i determina cea mai eficienta stabilitate;

–  Variatiile de temperatura din cavitatea bucala sunt transmise in totalitate bontului dentar;

–  Indepartarea de pe bontul dentar este efectuata cu dificultate (cu mult efort pentru stomatolog si traumatizant pentru pacient) prin taierea fetei ocluzale si vestibulare;

–  Confectionarea este obtinuta prin consum mare de material (pretul de cost este ridicat daca se toarna din aliaje nobile);

–  Indicatia majora o reprezinta dintii laterali cu dimensiuni reduse in sens cervico-ocluzal.

   2)  Macheta coroanei cu grosime dirijata

Macheta acestei coroane prezinta urmatoarele particularitati: peretii laterali sunt cu dimensiuni egale de 0,30 mm; contactul cu bontul modelului este numai in zona coletului pe inaltime de 2 mm (in rest peretii laterali sunt la distanta) si la nivelul fetei ocluzale.

Tehnici pentru obtinerea machetei

Tehnici ce utilizeaza elemente fabricate industrial sunt produse din ceara sau din mase termoplastice, seturi de machete, caracterizate de forme si dimensiuni variate.

Corespunzator modelului se selectioneaza macheta fabricata si se adapteaza pe bont. Adaptarea finala, ocluzal si cervical este obtinuta prin unele adaugiri de ceara picurata. Macheta coroanei este realizata intr-un timp foarte redus. Pentru realizare, tehnicianul nu are nevoie sa fie talentat si priceput.

Tehnica ce utilizeaza folia de ceara calibrata.

Din folia de ceara calibrata de 0,30 mm se sectioneaza o banda dreptunghiulara, care este infasurata in jurul bontului. Extremitatile sunt lipite, formandu-se un cilindru (in tehnica dentara cilindrul poarta numele de inel). La nivelul zonei cervicale, este adaptat intim la bont, prin modelare si prin picurare de ceara.

Forma caracteristica a fetelor laterale (vestibulara, orala, meziala si distala) este obtinuta prin modelarea peretilor inelului astfel: extremitatea unui fuloar impinge din interior catre exterior peretele pentru realizarea ecuatorului (convexitatilor) si a punctelor de contact, lama spatulei este aplicata la exterior in jumatatea ocluzala pe fata vestibulara pentru modelarea santului de descarcare.

Extremitatea ocluzala a inelului este adunata. Pe aceasta extremitate se aseaza o rondela din aceeasi ceara calibrata, de care se solidarizeaza prin lipire.

Morfologia fetei ocluzale este realizata prin doua operatiuni:

  • se picura ceara pe rondela fixata de inel;
  • dupa solidificare se modeleaza prin taiere (fosetele si pantele cuspidiene) sau prin radiere din aproape in aproape;
  • macheta capacului este obtinuta prin picurare. Ceara incalzita este picurata direct pe fata ocluzala a bontului.

        Tehnica ce utilizeaza un model duplicat din masa de ambalat.

Pe bontul modelului se modeleaza din ceara speciala (ce contine gutaperca) o macheta care prezinta urmatoarele caracteristici: este fixa pe model, marginea cervicala este la distanta de 2 mm de limita preparatiei si este in toate sensurile (ocluzal, vestibular, oral si proximal) mai mica cu 0,30 mm.

Aceasta operatie de modelare a machetei se realizeaza cu scopul sa se obtina modificarea formei dimensiunii bontului si se numeste „remodelare”. Dupa premodelare intregul model este amprentat, cu ajutorul hidrocoloizilor reversibili pentru a fi duplicat.

In amprenta, este turnata pasta din masa de ambalat si se obtine modelul duplicat. Macheta coroanei se modeleaza pe bontul acestui model, prin tehnica de picurare a cerii si de radiere. Macheta nu se detaseaza de pe model pentru ambalare. Modelul duplicat constituie o parte din tipar.

Coroanele obisnuite dupa aceasta tehnica sunt foarte precise (adaptate cervical si ocluzal) deoarece macheta nu mai este indepartata de pe model pentru ambalare, operatie ce reprezinta un factor de risc, fiindca poate fi insotita, de multe ori, de deformarea acesteia. Primele doua tehnici sunt frecvent utilizate fiind expeditive.

Modelul duplicat si folie de ceara

In trecut au existat preocupari pentru realizarea coroanelor turnate cu grosime dirijata dupa tehnici greoaie ce au ramas cunoscute sub urmatoarele denumiri: tehnica ce utiliza folia de plumb, tehnica ce utiliza ata cerata, tehnica ce utiliza masa de ambalat sau de moldina.

Aceste tehnici, in prezent, nu mai au decat valoare istorica, fiind citate in dorinta de a ilustra straduinta inaintasilor pentru confectionarea unor coroane turnate cu pereti subtiri si dimensiuni uniforme.

Coroana cu grosime dirijata prezinta urmatoarele caracteristici:

–  peretii laterali sunt cu dimensiuni (grosimi) egale (0,3 mm);

–  peretii laterali sunt la distanta de fetele bontului dentar;

–  coroana are contact cu bontul dentar pe fata ocluzala si la nivelul zonei cervicale pe o distanta de 2 mm;

–  intre suprafata interioara a coroanei si fetele bontului dentar exista un spatiu ocupat de cimentul de fixare;

–  transmite partial bontului dentar variatiile de temperatura din cavitatea bucala;

–  indepartarea de pe bontul dentar este efectuata prin taiere, dar cu un efort mai redus decat la cele cu grosime totala. Operatiunea este mai putin traumatizanta pentru purtator;

–  pentru confectionare se consuma o cantitate minima de aliaj, ceea ce-i determina un pret de cost mai mic decat primele;

–  sunt indicate pe coroanele dintilor laterali cu dimensiune cervico-ocluzala mare.

3)    Tiparul

        Obiectivul tuturor tehnicilor de turnare este de a se obtine dupa macheta de ceara o piesa protetica fara porozitati, cu structura omogena, adaptata cu precizie la preparatia dintelui. Procesul de realizare a unei piese turnate cu dimensiuni mici, precisa si omogena, cum se impune sa fie microprotezele; se desfasoara respectandu-se anumite reguli si principii. Este cunoscut faptul ca turnatura finita niciodata nu poate sa fie mai buna decat macheta de ceara, de unde apare concluzia: „sa se acorde atentie deosebita machetei”, materializata prin: modelaj de mare exactitate, cu adaptare maxima la preparatia dintelui si finisare excelenta.

Macheta inainte de ambalare este pregatita astfel:

Suprafata este curatata prin periaj cu o perie moale pentru indepartarea resturilor de ceara si degresata.

Sunt fixate tijele de turnare. Pot fi utilizate tije din mase plastice, din ceara sau din metal. Operatiunea de fixare a tijelor la macheta este deosebit de importanta pentru succesul turnaturii. Multe microproteze prezinta defectiuni deoarece aceasta operatie nu a fost realizata in mod corect.

Tija are rolul sa creeze canalul prin care curge aliajul fluid in cavitatea tiparului, sa creeze o turnatura cu densitate omogena la suprafata si in interior.

Tija isi indeplineste rolul prin urmatorii factori: diametrul sectiunii transversale, lungime si pozitionare.

Diametrul tijei este dependent de volumul tiparului. Diametrul minim este de 1,7 mm, dimensiunea optima este de 2,5 mm. Dimensiunea corespunzatoare a tijei diminueaza posibilitatile de aparitie a porozitatilor in piesa turnata.

Tija de metal nu trebuie supraincalzita, deoarece topeste sau distorsioneaza suprafata adiacenta, urmata de modificari in forma si volumul machetei. Corect este sa se adauge o picatura de ceara pe locul unde se va atasa tija de turnare. Tijele sunt preparate cilindrice, tubulare, fiindca inmagazineaza mai putina caldura. Daca tijele sunt din metal vor fi din cele inoxidabile.

Reprezinta o greseala utilizarea tijelor cu diametru redus (subtiri), deoarece rezulta piese turnate cu porozitati sau cu orificii mici. Pentru a exclude aceasta cauza in aparitia porozitatilor tija de turnare trebuie sa prezinte dimensiuni corespunzatoare si sa constituie rezervor de aliaj fluid.

Asezarea tijelor de turnare este importanta pentru obtinerea unor piese turnate complete (in totalitate). Tija este asezata pe suprafata machetei in locul cel mai gros, dar nu intr-o zona unde se modifica morfofiziologia, pentru a diminua sursele de aparitie a porozitatilor. La machetele coroanelor ce sunt elemente de agregare, tijele sunt fixate pe fetele proximale spre spatiul edentat, aproape de fata ocluzala.

La machetele coroanelor, in cazul arcadelor integre, pentru mandibula sunt asezate pe versantul lingual al unui cuspid lingual iar pentru maxilar pe versantul vestibular al unui cuspid palatinal.

        Pozitionarea tijelor fata de suprafata machetei participa, de asemenea, la obtinerea unei piese turnate complete:

–  tija de turnare este orientata in asa fel ca aliajul fluid sa poata curge pe directia fortei matrice centrifuge de impingere a acestuia. Asezarea tijelor de turnare in unghi fata de aceasta directie, a fortei de turnare, impune o schimbare a sensului curgerii aliajului, ceea ce va reprezenta cauza unei piese incomplete;

–  orientarea tijei de turnare sa se efectueze ca aliajul sa nu loveasca direct reliefurile ascutite ale ambalajului care se pot fractura si sa produca obstruari;

–  aliajul topit sa patrunda in cavitatea tiparului pe drumul cel mai scurt;

–  pentru toate piesele turnate se va crea o palnie de turnare, mai ales cand sunt turnate prin presiune;

–  tija de turnare nu se va aseza intr-un punct unde piesa protetica este mai mult solicitata.

Tija de turnare este fixata, fata de suprafata machetei, intr-un unghi mai mare de 90°, pentru a diminua posibilitatea aparitiei „turbionarii” aliajului fluid.

Canalele de evacuare a gazelor din tipar sunt plasate astfel:

*            o extremitate in apropierea marginii cervicale, spre vestibular

*            cealalta extremitate pe conul conformatorului pentru a situa orificiul in portiunea superioara a palniei de turnare.

Gazele fierbinti din interiorul tiparului nu pot iesi suficient de repede prin porii din peretii masei de ambalat cand aliajul fluid curge prin canalul de turnare. In interiorul tiparului rezulta o turbulenta si o contrapresiune din cauza acestor gaze, deoarece nu au o evacuare rapida. Daca presiunea gazelor comprimate depaseste presiunea aliajului fluid, atunci gazul isi va crea drum prin metal, provocand porozitati.

Recomandari pentru evitarea porozitatilor determinate de contrapresiune

Porozitatile prin contrapresiunea gazelor se produc, in special, la coroanele turnate, pentru acestea fiind necesare si obligatorii tijele de evacuare a gazelor.

Este esential ca diametrul tijei de turnare sa fie cu dimensiuni mai mari decat dimensiunile celei mai mari sectiuni transversale a machetei de ceara. Aceasta usureaza curgerea aliajului si impiedica solidificarea lui inainte de a se umple toata cavitatea tiparului.

Crearea unui rezervor de aliaj fluid va contribui la eliminarea acestui gen de porozitate.

Distanta dintre extremitatea machetei de ceara si partea exterioara a ambalajului sa fie de 10 mm. Dimensiuni mai mari ale peretelui cavitatii tiparului nu favorizeaza evacuarea prin porii acestuia, a unei cantitati de gaze.

Temperatura cuptorului de incalzit (calcinare) mentinuta la valorile maxime posibile pentru tiparul de masa de ambalat, contribuie la eliminarea porozitatii, deoarece, la temperatura inalta, viteza de racire a aliajului fluid va fi mai lenta, incat se va putea scurge mai mult din rezervor la cavitatea tiparului.

Numarul de rotiri crescut al centrifugarii sau cresterea presiunii la cele care imping aliajul prin aer comprimat, are importanta pentru eliminarea porozitatilor.

Efectuarea procesului de turnare in vacuum este foarte corespunzatoare pentru obtinerea turnaturilor fara porozitati.

Utilizarea unei cantitati mai mari de metal, decat cel necesar pentru umplerea cavitatii tiparului, incat sa ramana un con (buton) de turnare bine dimensionat.

Calcinarea (incalzirea) lenta favorizeaza crearea porilor in peretii tiparului prin care pot sa se evacueze o cantitate de gaze.

  • Teoria expansiunii si compensatii

Confectionarea microprotezelor nu este o stiinta foarte exacta,  daca ne gandim sa asociem diferitele variabile reprezentate prin fazele clinico–tehnice (prepararea dintelui, amprentarea, materialele de modele, macheta de ceara, ambalarea, turnarea) insa, in prezent, suntem in posesia unor cunostinte asupra proprietatilor materialelor folosite si asupra efectelor acestora in procesul tehnologic.

In procesul de topire – turnare, datorita temperaturilor inalte apar fenomene care determina modificari in volumul aliajului, materializate in piesa finita. Coeficientul exact al contractiei aliajului la solidificare nu este cunoscut; sunt date valori cuprinse intre 1,1 pana la 1,5 % pentru aliajele nobile si seminobile (Johnston, Philips si Dykema). Pentru a se compensa aceasta contractie a aliajului, cavitatea tiparului se impune sa fie un volum mai mare, ceea ce se obtine prin dilatarea (expansiunea) maselor de ambalat. Sunt utilizate cele trei tipuri de expansiuni ale maselor de ambalat:

–       expansiunea de priza, produsa in faza de trecere de la starea plastica la starea solida;

–       expansiunea hidroscopica apare daca ambalajul ajunge in contact cu apa;

–       expansiunea termica apare daca ambalajul este incalzit.

Expansiunea de priza .

Macheta din ceara isi mareste volumul cand masa de ambalare elibereaza temperatura in timpul prizei. Aceasta expansiune este intr-un procent 0,3 – 0,5. Expansiunea de priza nu se produce daca pasta de masa de ambalat este introdusa intr-o cavitate inchisa, delimitata de pereti rigizi, metalici (chiuveta).

Expansiunea hidroscopica

Este obtinuta prin urmatoarele procedee tehnologice:

–       chiuveta cu masa de ambalat, in faza de priza este introdusa intr-un vas cu apa ce prezinta temperatura de 35 – 40°C unde este mentinuta 3 – 5 min. ;

–       adaos controlat de apa, numai la suprafata masei de ambalat in faza de priza, apa se adauga intr-o anumita cantitate (Asar, Mahler si Pejton). Ei au adaugat cantitatea specifica de apa in inelul de ambalare, cu ajutorul unei seringi, in loc sa aseze inelul de ambalare intr-o baie de apa, din care absorbea o cantitate maxima de apa. Operatorul are capacitatea sa controleze valoarea exacta a expansiunii care rezulta. Mecanismul acestui tip de expansiune este acelasi ca pentru expansiunea normala de priza, cresterea cristalelor de ghips;

–       umezirea hartiei de azbest ce captuseste toata suprafata interioara a inelului (chiuveta); prin aceasta se produce o dilatare hidroscopica.

Expansiunea hidroscopica a ambalarii a fost utilizata pentru prima data in 1932 de Carl Scheu. In 1943 Hollenback a simplificat tehnica, pentru a fi utilizata definitiv.

 

Importanta captusirii in interior a cilindrului metalic cu hartie de azbest:

–       Azbestul este comprimabil sub actiunea unei presiuni aplicata pe peretele interior, permitand expansiunea masei de ambalat. Peretii rigizi ai cilindrului ar opri aceasta expansiune;

–       Azbestul umezit reprezinta un mediu favorabil in care se realizeaza expansiunea hidroscopica

–       Azbestul fiind rezistent la temperaturile inalte si compresibil, permite contractia inelului (chiuvetei) dupa ce a fost scos din cuptor; care se raceste mai repede, in timp ce aliajul folosit pentru turnare este topit;

–       Azbestul favorizeaza indepartarea continutului dupa turnare.

Tehnica ambalarii intr-un singur material in doi timpi

Aceasta tehnica a fost imaginata in dorinta de a se obtine o expansiune optima a cavitatii tiparului, atat in faza de priza cat si termica care sa compenseze in totalitate contractia aliajului la solidificare. Indicatia nu are limite, poate fi utilizata pentru toate tipurile de microproteze precum si pentru puntile dintr-o bucata.

Procedeul tehnologic se desfasoara astfel:

–       Se amesteca o cantitate redusa de pudra de masa de ambalat cu apa distilata (la temperatura camerei). Proportia sa fie numai cea scrisa la prospectul produsului. Spatularea se efectueaza manual, mecanic sau la vacuum.

–       Se acopera macheta de ceara prin pensulare si vibrare, cu grija sa nu se produca incluzii de bule de aer la suprafata. Stratul este foarte subtire.

–       Cu pensula (par moale) se pulverizeaza pudra uscata de masa de ambalat peste pasta depusa; se vibreaza cu un instrument ce prezinta crestaturi, sa se absoarba toata pudra. Se repeta de 3–4 ori, alternativ, depunerea pastei cu depunerea pudrei. Macheta va fi inclusa intr-o forma ovala, de masa de ambalat. Macheta de ceara, astfel ambalata, este lasata sa faca priza 5–10 min.

–       Se prepara un alt amestec din acelasi produs (de masa de ambalat), dar in cantitati duble.

–       Pasta este turnata in cilindrul metalic. Macheta de ceara, ambalata inainte (nucleu). Suprafata exterioara este umezita prin introducerea si scoaterea imediata din apa. Nucleul este inserat in pasta de masa de ambalat din cilindru.

–       Ambalajul este lasat sa faca priza  45 min. Se continua procedeele cunoscute de scoatere a palniei, a tijei si cu preincalzirea.

Scoaterea tijei de turnare

–       Tija de turnare este scoasa la 40–50 min. de la ambalare dupa urmatorul procedeu:

–       este  indepartat capacul de cauciuc al conformatorului care a creat palnia de turnare;

–       particulele de masa de ambalat sunt indepartate din jurul tijei cu ajutorul unei pensule pentru a nu patrunde in locul acesteia dupa scoatere;

–       extremitatea tijei este incalzita la flacara becului Bunsen si trasa progresiv cu clestele crampon in jos din ambalaj. Lasa o trecere libera la macheta de ceara, dupa care marginea canalului de curgere este curatata, fiind detasate particulele nesustinute din jurul orificiului, care ar putea patrunde in interiorul tiparului.

In laboratoarele care sunt dotate cu aspirator pentru ceara din tipare, chiuveta este introdusa 2-3 min. in apa fiarta, ceara inmuiata este eliminata prin vacuum.

Dupa eliminarea cerii, chiuveta este asezata intr-un cuptor rece, cu palnia in jos, care este apoi conectat la sursa de energie calorica.

Tiparul va fi incalzit la o temperatura destul de inalta (750 – 800°C) intr-o perioada lunga de timp pentru a elimina complet ceara. Cand se elimina ceara, o parte din ea este absorbita de masa de ambalat, aceasta necesita un timp mai lung ca sa fie arsa; sa nu ramana obstruati porii din pereti cu carbon.

Arderea la temperaturi inalte are scopul sa elimine toata ceara si carbonul rezidual, de a se ajunge la o cavitate a tiparului care sa fie duplicatul machetei de ceara. Totodata se obtine si expansiunea termica. Supraincalzirea tiparului este daunatoare si se evita intotdeauna, deoarece, liantul din masa de ambalat, ghipsul, care, chimic, este sulfatul de calciu, la temperaturi peste 800°C, se descompune lent si degaja sulf sau compusi de sulf. Sulful se combina cu anumite elemente din aliajele topite in special cu argintul si cuprul, rezultand la suprafata piesei turnate o pelicula de sulfuri care produce o coloratie specifica, greu de inlaturat. Sulful corodeaza inelele metalice (conformatoarele) si elementul de incalzire al acestuia, provocand deteriorarea.

Recomandabil este ca intr-un laborator sa se stabileasca un ciclu de ardere care sa devina o obisnuinta.

 

  1. Topirea – turnarea aliajelor nobile si seminobile

Sursa de caldura se impune sa actioneze asupra intregii cantitati de aliaj. Daca este folosita ca sursa de caldura flacara oxi–metan, va fi foarte bine reglata incat sa se evidentieze cele trei zone conice ale acesteia. Conul central albastru deschis este zona cu combustia aproape completa, fiind partea cea mai fierbinte a flacarii si usor reductoare. Aceasta parte a flacarii trebuie sa atinga aliajul si sa-l acopere cat mai complet, pentru ca topirea sa se efectueze in timp scurt, si totodata sa-l protejeze contra oxidarii. Dupa lichefierea aliajului apare riscul oxidarii. Acest fenomen apare, in special, la aliajele de aur dentar tipul „dur” care contin elemente ce se oxideaza cu usurinta in cursul topirii. La solidificarea aliajului, oxigenul care s-a dizolvat in masa lui este expulzat, iar in locul acestuia apar microspatii, care sunt repartizate pe suprafata sau in adancime, cunoscute sub numele de porozitati.

In timpul topirii se produce o oarecare oxidare, chiar daca arzatorul a fost reglat si utilizat in mod corespunzator. Este foarte important ca aliajul sa fie bine protejat contra oxidarii, utilizand un decapant (dezoxidant). Decapantul formeaza un invelis (crusta) protector si, totodata, reduce oxizii, cu forme de metal curat, pastrandu-se compozitia aliajului si proprietatile fizico–chimice.

Substanta decapanta se adauga in doua momente:

  1. cand aliajul incepe sa se lichefieze
  2. inainte de a se turna (declansa forta de impingere)

Supraincalzirea aliajului, temperaturile inalte, produc oxidare excesiva si absorbtia gazelor. Supraincalzirea determina turnaturi cu suprafete ruguase (cu granulatie mare) care sunt mai putin rezistente la rupere (chiar casante). Pe suprafata apar porozitati si decolorari. Daca pe suprafata aliajului de aur topit apare o pelicula mata, este dovada oxidarii; suprafata lucioasa, stralucitoare ca oglinda, arata aliaj redus (curat).

Porozitatile reprezinta defectiuni foarte grave, deoarece au urmatoarele consecinte:

–       suprafata poroasa ofera adapost pentru lichidul bucal, resturi alimentare si microorganisme;

–       suprafata cu porozitati nu se poate prelucra sa se obtina luciul caracteristic aliajului respectiv;

–       duritatea, rezistenta la rupere si ductibilitate, proprietati fizice ce caracterizeaza aliajul si pentru care a fost preparat sunt reduse, fiind necorespunzatoare scopului urmarit.

  1. Dezambalarea

Este marcata de evidentierea coroanelor turnate care fac corp comun cu tijele de turnare si conul de turnare. Operatiile de sectionare a tijelor de turnare si prelucrarea sunt cunoscute.

Pentru aliajele de aur racirea imediat dupa turnare va produce modificari in structura aliajului; astfel devine foarte moale si maleabil. Racirea lenta (in tipar sau in cuptor) dupa turnare mareste duritatea, rezistenta la tocire si fragilitatea aliajelor (aliajele devin mai dure)

Tratamentul termic pentru inmuiere sau durcisare (intarire), poate fi efectuat in mod eficient prin reglarea timpului in care piesa turnata este lasata sa se raceasca in masa de ambalat dupa turnare. Pentru inmuiere, chiuveta este introdusa in apa timp de un minut sau doua, imediat dupa turnare. Pentru a se obtine intarirea, chiuveta este lasata sa se raceasca lent intre 3–6 min. inainte de introducerea in apa. Dezambalarea este marcata de evidentierea coroanelor turnate, care fac corp comun cu tijele de turnare si conul de turnare.

  1. Prelucrarea, finisarea si lustruirea coroanei metalice turnate

Prelucrarea materialelor metalice se poate obtine prin doua procedee:

  1. Mecanic aschiere cu materiale abrazive,
  2. Electrochimic
  3. Prelucrarea mecanica – care realizeaza reduceri ale volumului, schimbari de forma prin consum de material, metal. Cu cat prelucrarea este redusa, pierderea de material este mai mica. Prelucrarea metalului este obtinuta cu ajutorul micromotoarelor pentru prelucrari mecanice care indeparteaza gradat o parte din plusul existent pe fetele protezei. Motorul orizontal la care se fixeaza un disc este utilizat pentru prelucrari mari si pentru sectionarea tijelor la aliaje extradure. Sectionarea tijelor care au rezultat din canalele de turnare, la toate aliajele nobile se face cu un cleste care sectioneaza fara rumegus.

        Materiale abrazive – gorund, pietrele care contin bioxid de siliciu si trioxid de aluminiu. Sunt utilizate si la sablator. Toate prelucrarile debuteaza prin sablare.

Sablarea utilizeaza jetul de nisip format de aurul comprimat si particulele de materiale sub forma de granule cu dimensiuni variabile in functie de scop.

Sablarea se realizeaza in vederea urmatoarelor scopuri:

  1. Indepartarea fetelor de ambalat
  2. Indepartarea oxizilor (in timpul racirii piesei aliajul se oxideaza).

Instrumentele de prelucrare: cilindrice si roata, ele actioneaza circular. Aceste pietre sunt fie fixate, fie mobile; au culori diferite (alb, brun, gri inchis), culoarea arata duritatea. In prezent sunt comercializate – freze tunstor carbid – aliaj dur pentru lucrari care au ca scop indepartarea unei cantitati minime – prelucrare pentru netezirea fetelor. Aceste freze au forme si dimensiuni diferite.

  1. Prelucrarea electro – chimica utilizeaza:

        – baia galvanica – este utilizata uneori pentru realizarea modelelor dar solutia electrolitica este alta decat cea cu sulfat de cupru si piesa este asezata la anod. Curentul continuu se scurge de la anod la catod („smulge” piesa protetica care apare lustruita).

–   baia cu ultrasunete  este alcatuita din:

  • recipient
  • solutie
  • sursa care produce ultrasunete care au o frecventa mai mare decat a sunetelor obisnuite care echivaleaza cu aluminiul.

Prelucrarile sunt realizate in alte incaperi decat in incaperile unde se prelucreaza mecanic; incaperi fara pulberi in atmosfera. Aceste prelucrari sunt de mare precizie, solicita materiale speciale si sunt prezente numai in laboratoarele dotate.

        Lustruirea pieselor. Este o prelucrare mecanica sau electrochimica prin care se obtin suprafete cu un aspect care-l imita pe al sticlei prelucrate cu luciu, sau al oglinzilor. O suprafata lustruita, macroscopic nu prezinta microdenivelari ci este continua.

Scopul pentru care se obtine lustruirea:

Partile moi (limba, obraz)

  1. nu sunt lezate
  2. se asigura un grad de confort
  3. nu favorizeaza mentinerea resturilor alimentare
  4. aluneca foarte usor pe ele.

 

Cu cat aliajul este mai dur cu atat se obtine un luciu perfect si de lunga durata. Luciul este modificat la aliaje prin coroziune. Coroziunea matueste lucrarea.

Luciul pieselor protetice din metal se realizeaza prin fixarea unor perii, pufuri, pasle si gume la motorul orizontal. Se foloseste oxidul de crom care are o actiune deosebita in redarea lustrului.

Capitolul IV

        MATERIALE  UTILIZATE  IN  TEHNOLOGIA  COROANEI  TURNATE

Materialele metalice sunt reprezentate de aliajele urmatoarelor metale: aur, platina, paladiu, argint, cupru, crom, nichel, cobalt, molibden, fier (pentru wipla) si aluminiu (pentru bronzuri).

METALELE

Metalele sunt elemente chimice care prezinta urmatoarele caracteristici fizico – chimice comune:

  1. Corpuri solide la temperatura camerei, cu exceptia mercurului care este fluid;
  2. Structura este policristalina (4,5) cubica sau (15) hexagonala. Cristalul este o forma a starii solide a materiei;
  3. Culoarea este gri–argintiu cu doua exceptii reprezentate de cupru si de aur. In faza de pulbere fina toate sunt gri, deoarece razele luminoase sunt absorbite in totalitate;
  4. Opace datorita electronilor liberi care trec de pe o orbita pe alta;
  5. Luciul propriu fiindca reflecta razele luminoase si o parte a radiatiilor electromagnetice;
  6. Conductibilitatea termo–electrica specifica mare. Conductibilitatea apare redusa cand in structura exista impuritati insotite de neregularitati ale structurii cristaline. Metalele cu cea mai buna conductibilitate sunt : Cu, Ag si Au.
  7. Greutatea specifica este variabila ceea ce a determinat clasificarea in metale usoare si metale grele (greutate specifica peste 5). Este exprimata in g/cm³. Este o caracteristica importanta pentru lucrarile  protetice dentare.
  8. Temperatura de topire are valori extrem de variate: de la -39°C pentru mercur la 3400°C pentru wolfram.
  9. Rezistenta mecanica reprezinta proprietatea de a se opune fortelor exterioare care tind sa le deformeze plastic, elastic sau sa le fractureze. In general metalele prezinta elasticitate si plasticitate diferentiate, specifice fiecarei grupe. Platina, argintul, cuprul, staniul sunt usor deformabile datorita plasticitatii. Plasticitatea nu modifica integritatea corpului metalic. Rezistenta mecanica recomanda metalele pentru utilizare in anumite scopuri. In stomatologie sunt utilizate pentru realizarea lucrarilor protetice, in mod diferentiat.
  10. Chimic, in contact cu acizii formeaza saruri.
  11. Ionizeaza in solutii acide eliberand particule incarcate cu sarcini electrice pozitive (ioni pozitivi).

        ALIAJELE 

Aliajele sunt, in faza solida sau lichida, amestecuri omogene compuse din doua sau mai multe metale.

Comportamentul metalelor in faza lichida este variabil ceea ce creeaza urmatoarele tipuri de aliaje:

  1. Ambele metale, in faza lichida, sunt solubile unul in celalalt in orice proportie, formand o solutie omogena ce se mentine si in faza solida. Repartizarea cristalelor in structura aliajelor este echilibrata (ex.: aliajele de Au–Cu, Au–Ag sau Au–Ag–Cu) in aceste tipuri de aliaje sunt cuprinse metalele cu afinitate intre ele.
  2. Ambele metale sunt solubile intre ele in faza lichida dar in faza de cristalizare solida se separa. Aliajul in faza solida este format din cristale pure ale fiecarui element care a intrat in compozitie. Sunt aliajele usor fuzibile Melotul si Spentul. Punctul de topire este inferior elementelor care formeaza structura. Aceste aliaje sunt cunoscute sub numele de „aliaje eutectice”.
  3. Ambele metale sunt solubile unul in celalalt strict numai in anumite proportii. Daca acestea sunt depasite aliajul devine casant, pana la friabil.
  4. Ambele metale formeaza intre ele combinatii chimice cunoscute sub numele de „compusi intermetalici”. Prezenta acestor compusi determina un nou comportament, aliajul devine casant.
  5. Metalele care nu pot fi amestecate in nici o proportie. Nu se pot obtine aliaje.

Caracteristici fizico–chimice generale ale aliajelor:

  • Duritatea este mai mare decat a fiecarui component.
  • Rezistenta la deformare plasto – elastica si la rupere este mai mare decat a elementelor componente.
  • Conductibilitatea termica si electrica este mai redusa decat a fiecarui component.
  • Greutatea specifica are o valoare medie, intre cea a metalului component cu greutatea cea mai mica si cea a celui cu greutatea cea mai mare.
  • Punctul de topire este mai redus decat al fiecarui metal din compozitie.

 

Coroziunea

Coroziunea reprezinta deteriorarea suprafetei metalelor si aliajelor.

Metalele si aliajele in contact cu factorii din mediul inconjurator (gaze sau lichide) formeaza produsi de coroziune. Acesti produsi de coroziune pot avea un comportament diferentiat putand sa accelereze, sa intarzie sau sa nu influenteze deteriorarea suprafetei.

Aliajele utilizate pentru lucrarile protetice in mediul bucal sunt supuse, datorita variatiilor de pH si de temperatura, fenomenului de coroziune. Rezistenta la coroziune pentru aliajele stomatologice reprezinta o conditie esentiala.

Coroziunea de suprafata este anticipata de aparitia matuirii si de formarea petelor.

Coroziunea se datoreaza mai multor cauze: chimica, electro-chimica.

 

Forme de prezentare ale aliajelor recomandate pentru protetica dentara

Protezele dentare prezinta dimensiuni si forme foarte diferite si sunt realizate prin procese tehnologice variate. Pentru obtinerea lor sunt necesare multe tipuri de materiale.

Produsele metalice sunt comercializate in urmatoarele forme:

  • granule, pastile, emisfere, paralelipipede cu sectiune patrata, dreptunghiulara sau hexagonala, cilindru, pe care sunt inscrise cifre, litere sau simboluri ale firmelor. Sunt utilizate pentru a fi topite si turnate;
  • tabla laminata cu grosimea de 0,25–0,30 mm pentru cape, de 0,1–0,2 mm pentru inele ortodontice si de 1 mm pentru topire – turnare;
  • sarma cu diametre diferite din aliaje de wipla sau Cr–Co. Din sarma cu diametrul de 0,2 mm sunt efectuate diferite ligaturi. Sarma cu diametrul de 0,6 – 0,8 mm este folosita pentru crosetele dentare ale protezelor partiale, sarma de 1,2 – 1,5 mm pentru realizarea atelelor utilizate pentru contentia fragmentelor oaselor maxilarului;
  • elemente fabricate pentru crosete, bare linguale, bare palatinale necesare obtinerii protezelor scheletate.

 

Tehnici pentru prelucrarea aliajelor

Aliajele sunt prelucrate la temperaturi diferite astfel:

Prelucrarea la temperatura de 20°C, cunoscuta sub numele de prelucrare la rece, care consta in laminare, indoire, trefilare, ambutisare, stantare, presare.

Prelucrarea la temperatura de peste 100°C cunoscuta sub numele de prelucrare la cald, care consta in topire – turnare, topire – lipire, tratamente termice.

  1. ALIAJELE NOBILE

Aceste aliaje prezinta in compozitie elemente nobile in procente variate. Metalele nobile sunt prezentate de: Au, Pt, Pa, Ir, Radiu, Ruteniu, Osmiu.

AURUL

Caracteristici:

  • culoare galbena, caracteristica;
  • greutate specifica: 19,3 gr./cm³;
  • duritate redusa: 43 kg/cm³ (Brinell); este foarte moale;
  • ductilitate si maleabilitate foarte bune: se poate trage in foi foarte subtiri;
  • rezistent la actiunea acizilor, bazelor si sarurilor; nu-l dizolva de cat apa regala (3 parti acid azotic, o parte acid clorhidric);
  • rezistent la coroziune.

Indicatii:

  • in industrie: rol catalitic, pentru aurirea electrochimica;
  • in stomatologie: sub forma de aliaje pentru lucrari protetice;
  • in medicina generala: saruri de aur pentru tratamentul reumatismului.

Duritatea foarte scazuta nu-l recomanda sa fie utilizat pentru realizarea protezelor.

Este aliat cu alte metale (Ag, Cu, Ni, Pt, Pa, Ir) pentru a-i imbunatatii caracteristicile fizico – mecanice.

Aliajele de aur recomandate pentru uzul stomatologic prezinta in compozitie procente variate de aur pur in functie de calitatile mecanice care sunt cerute aliajului pentru un anumit tip de lucrare protetica.

Aliajele de aur sunt intrebuintate in stomatologie fiindca rezista foarte bine la actiunea corosiva a mediului bucal si pentru ca rezulta proteze dentare cu precizie de inegalat de catre alte aliaje.

Metalele din compozitia aliajelor de aur

Argintul

caracteristici:

–       culoare gri specifica,

–       maleabil si ductil, usor de prelucrat,

–       punctul de topire este de 1071°C,

–       greutatea specifica este 10,5

–       in stare fluida absoarbe gaze in special oxigenul pe care il elibereaza in faza de solidificare rezultand turnaturi poroase,

–       are afinitate pentru produsi sulfurosi se innegreste,

–       se combina cu aurul, ii modifica culoarea si-i mareste duritatea si rezistenta la abraziune.

Cuprul

caracteristici:

–       culoare rosie, caracteristica. Imprima culoarea sa aliajelor,

–       maleabil si ductil,

–       conductibilitate termo – electrica foarte buna,

–       se aliaza usor cu aurul si ii inchide culoarea,

–       creste rezistenta si duritatea aliajului.

In aliajele de aur intra in proportie egala cu argintul (42 + 42).

Platina  – este un element din grupa metalelor nobile

caracteristici fizico – chimice:

–       culoarea este gri–argintie, este influentata de culoarea aliajului, devenind gri–galben;

–       maleabila si ductila;

–       punctul de topire este foarte inalt, 1754,44° C;

–       greutatea specifica este de 21,4 mai mare decat a aurului;

–       mareste rezistenta la rupere si creste duritatea aliajului, fiind mai rezistent la abraziune;

–       punctul de topire inalt creste intervalul de topire al aliajului;

–       lustrul aliajului este mentinut mai bine mult timp;

Folia de platina a reprezentat in trecut suportul pe care se depunea si sinteriza masa ceramica. In prezent tehnologia este depasita.

Paladiul, element din grupa metalelor mobile

        caracteristici fizico – chimice:

–       culoarea gri–argintiu, deschide mult culoarea aliajului;

–       maleabil si ductil;

–       punctul de topire este de 1548,88°C;

–       greutatea specifica 12;

–       mareste maleabilitatea, ductilitatea, duritatea, rezistenta la rupere si rezistenta la deformare elastica si plastica a aliajului;

–       ridica intervalul de topire al aliajului de aur;

–       procentul din compozitia aliajelor de aur este variabil, dar are putere mare de innobilare a acestuia.

Iridiul, element din grupa metalelor nobile,

        caracteristici fizico – chimice:

–       culoarea asemanatoare cu cea a argintului;

–       greutatea specifica este de 22,4;

–       duritate foarte mare;

–       rezistent la rupere, indoire si deformare;

–       casant la socuri;

–       rezistent la acizi si baze foarte active inclusiv la apa regala;

–       punctul de topire este inalt, 2454°C;

–       procentul de aliere este variabil, pana la 25%;

–       structura cristalina este foarte fina, transmitand-o si aliajului.

TIPURI DE ALIAJE DE AUR.

ALIAJUL DE AUR 916 = 22 KARATE (ALIAJE DE AUR MOI)

Compozitia chimica.

916 gr sunt reprezentate de aur pur, restul pana la 1000 gr (84 gr) este reprezentat de argint si cupru, in general in proportii egale. Daca proportia se modifica in favoarea cuprului, aliajul este mai dur si prezinta culoarea rosie. Daca procentul de argint este mai mare, aliajul are o duritate mai scazuta si culoarea este mai putin intensa.

Aliajul de aur 916‰ este cel mai maleabil dintre toate aliajele aurului, de aceea este utilizat in scopul realizarii urmatoarelor microproteze: incrustatii intratisulare, coroane turnate. Marginile incrustatiilor se pot brunisa.

caracteristici fizico – chimice:

–       culoare galbena;

–       foarte maleabil si ductil;

–       rezistent la coroziune;

–       nu se dezomogenizeaza.

Aliajul de aur 833‰ = 20 karate (aliaje de aur mediu tari)

Compozitia chimica.

La 1000 gr de aur:  833 gr sunt reprezentate de aur pur, iar restul de 167 gr sunt completate cu cupru si argint. Acest aliaj are in structura procentul de cupru mai mare decat cel de argint. Cuprul confera aliajului o duritate mai mare, rezistenta la abraziune si la rupere. Datorita acestor caracteristici este folosit la confectionarea de: RCR, coroane, incrustatii, punti dentare, corpul de punte 1–2 dinti.

Datorita procentului mare de argint si cupru exista pericolul ca in timpul topirii – turnarii sa se produca dezomogenizarea urmata de modificarea comportamentului fizico – chimic, putand deveni sensibil la coroziune.

 

Aliajul de aur 833‰ cu argint, cupru, zinc, paladiu si platina (aliaje tari)

 

In acest aliaj argintul si cuprul sunt reprezentate in procente reduse, fiind inlocuite de platina. Aliajul are duritate foarte mare, este rezistent la rupere si la soc cu un grad de elasticitate. Prezenta platinei in compozitie imbunatateste calitatile fizico–chimice ale aliajului, sunt foarte rezistente fata de actiunea unor substante oxidante.

        Indicatiile sunt:

–       coroanele de substitutie,

–       coroanele partiale 3/4 si 4/5,

–       punti dentare intinse (totale),

–       proteze scheletate.

In compozitie sunt adaugate in procente variate paladiu 20/50 ‰, iridiu pana la 25 ‰.

Aliajele de aur 750‰ = 16 karate

In compozitia fizico–chimica argintul este reprezentat de 83 parti, iar cuprul de 167. Intr-un procent ridicat, cuprul confera aliajului caracteristici fizico – chimice superioare comparativ cu aliajul de 833 ‰, este mai dur si are elasticitate mult mai mare.

In acest aliaj s-a introdus platina, paladiu si iridiu pana la 50% pentru a creste duritatea si rezistenta la actiunea substantelor corosive.

 

Caracteristicile fizico–chimice ale aliajelor nobile

Aliajele nobile sunt indicate pentru realizarea tuturor tipurilor de lucrari protetice dentare, fixe si mobilizabile (proteza scheletata).   In faza fluida aceste aliaje sunt foarte fluide, caracteristica care favorizeaza curgerea in tipare cu dimensiuni (grosime) foarte reduse, de numai 0,25–0,35 mm, obtinandu-se proteze foarte subtiri (coroane turnate cu grosime dirijata etc.).

Coeficientul de contractie la trecerea din starea fluida in cea solida este foarte mic, de 1,1–1,3%, compensat in totalitate de expansiunea masei de ambalat. Rezulta piese protetice de cea mai mare exactitate (precizie).

Din punct de vedere chimic sunt deosebit de rezistente la actiunea coroziva a acizilor si bazelor. In mediu bucal sunt foarte bine tolerate.

Din punct de vedere financiar valoarea materialului se mentine dupa indepartarea lucrarii de pe campul protetic, fiindca in urma rafinarii aliajului se poate recupera pentru reutilizare in stomatologie sau la bijuterii.

Aliajele argintului cu paladiu.

Aceste aliaje reprezinta o categorie de aliaje nobile diferita de aliajele de aur sau platina. Compozitia fizico–chimica este dominata de prezenta argintului si a paladiului, la care se adauga alte elemente in microprocente.

Aceste aliaje prezinta un pret de cost mai redus decat aliajele de aur sau platina. Aliajele argintului cu paladiu au fost create pentru a inlocui partial sau total aliajele de aur sau platina.

 

ALIAJELE  INOXIDABILE

        Aliajele de Ni si Cr

Elementul principal prezent in compozitia acestor aliaje este Ni.

Compozitia chimica:

*       nichel = 65 – 70%

*       crom = 14 – 16%

*       elemente secundare (aluminiu, molibden, tungsten, bor, siliciu, carbon, mangan) = 3–11%. Procentul variaza in functie de firma producatoare.

Elementele secundare sunt introduse in compozitie in urmatoarele scopuri:

–        obtinerea structurii microcristaline, prin adaugarea borului, siliciului, carbonului si aluminiului;

–        dezoxidarea, prin adaugarea siliciului si a borului;

–        obtinerea fluiditatii corespunzatoare in faza lichida, prin adaugarea borului si a siliciului;

–        obtinerea rezistentei la coroziune, prin adaugarea manganului, molibdenului si a tungstenului. Pelicula de  oxid de Cr reprezinta elementul de protectie anticoroziva.

Rezistenta mecanica (la deformare, rupere, abraziune) este data de Cr.

 

Caracteristicile fizico – chimice:

–        culoarea acestor aliaje este gri–argintiu. Se poate afirma despre aceasta culoare ca este de referinta prin comparatie cu aliajele de culoare galbena (aliajele de aur si bronz).

De mentionat ca aliaje care sa prezinte culoare alba nu exista in realitate. Numai in unele publicatii se scrie, din eroare, „aliaje de culoare alba”. Culoarea alba asemanatoare sau identica cu a smaltului coroanelor dentare au numai materialele nemetalice din grupele rasini (acrilice), ceramice si mase compozite. Exista tendinta sa se utilizeze expresiile „aliaje albe” si „aliaje galbene” dar acestea nu sunt recomandate in mediul universitar ci, cel mult, numai in comert.

Aceasta culoare constituie un dezavantaj fata de aliajele de bronz.

–        greutatea specifica este de 7 – 9 gr/cm³. Este mult mai redusa decat a aliajelor de aur. Lucrarile protetice dentare au greutate mai mica, se consuma mai putin aliaj.

Greutatea specifica redusa impune o alta tehnologie de ambalare a machetelor, canale de curgere cu diametre de 3 – 4mm si o forta de impingere a aliajului suficient de mare (mult mai mare decat pentru aliajele nobile)

–        duritatea, in unitati Brinell, este de 180–280 kg/mm². Aceasta duritate constituie un avantaj pentru reducerea dimensiunilor pieselor protetice si un dezavantaj pentru faza de prelucrare fizica, pentru fetele ocluzale ale dintilor antagonisti (se produce abraziune) si pentru momentul indepartarii prin sectionare a microprotezelor.

–        intervalul de topire–turnare este de 1150 – 1359°C. Aceste temperaturi se obtin in laboratorul de tehnica dentara cu alte aparate decat cele utilizate pentru aliajele nobile. Sursa de caldura este obligatoriu sa actioneze pe toata suprafata masei de aliaj ce urmeaza a fi turnata;

–        coeficientul de contractie la racire al acestor aliaje este de 2,2 – 3,5% in functie de valoarea termica a intervalului de topire;

–        rezistenta la coroziune in mediul bucal este satisfacatoare daca procesul tehnologic in laborator se desfasoara dupa conditiile inscrise in prospectul produsului;

–        comportamentul biologic. In general aceste aliaje sunt suportate foarte bine dar nu este exclus sa apara urmatoarele manifestari patologice:

  • dermatite alergice, la tehnicienii dentari, datorita contactului cu pulberile in timpul prelucrarii pieselor protetice;
  • edem al pleoapelor, tot de natura alergica;
  • eczeme cronice.

Aceste manifestari sunt produse de prezenta pulberii de nichel si de terenul asupra caruia actioneaza.

           Aliajul inoxidabil wipla

Acest aliaj este un otel inoxidabil care este caracterizat de procentul foarte mare de fier si de prezenta carbonului

Compozitia chimica:

¬    fier = 70–72%

¬    crom = 18%

¬    nichel = 8%

¬    elemente suplimentare reprezentate de mangan, molibden, siliciu, tantal, titan, cu rol sa fixeze carbonul in aliaj.

Aliajele care contin fier in procent mai mare de 50% si carbon pana la 2% se numesc oteluri.

Daca procentul de carbon depaseste 2%, aliajul se numeste fonta. Aliajele de fier si carbon in aceste proportii formeaza solutii solide, omogene si sunt cunoscute sub numele de aliaje austenitice.

Fierul are punctul de topire 1539° C, duritate Brinell 55 kg/mm² prezinta patru stari alotropice cu structuri si proprietati deosebite (alfa, beta, gamma, delta). Aliajele folosite in stomatologie contin fierul gamma. Otelul austenitic rezultat din combinatia fierului si carbonului nu este inoxidabil.

Pentru a fi transformat in otel inoxidabil se adauga crom in procent de 18% si nichel 8%. Pentru a impiedica formarea carburii de fier si crom se adauga aliajului microprocente de mangan, molibden, siliciu, tantal si titan, cu rol sa fixeze carbonul in aliaj. Cromul confera aliajului rezistenta fata de actiunea agentilor oxidanti, marindu-i totodata maleabilitatea, ductibilitatea si rezistenta mecanica. Cromul si nichelul stabilizeaza structura austenitica a aliajului.

Aliajul utilizat in stomatologie este cunoscut sub numele de wipla „Wie Platin”, din limba germana avand culoarea asemanatoare platinei. Datorita procentului de crom, wipla este denumita si aliaj inoxidabil de tip 18/8.

Caracteristicile fizico – chimice:

–        Culoarea este gri – argintie, asemanatoare platinei;

–        Duritatea este de 160 kg/mm² (Brinell);

–        Intervalul de topire este cuprins intre 1375 – 1420° C;

–        Luciul suprafetelor prelucrate este rezistent la mediul bucal;

–        Rezistenta la actiunea coroziva a mediului bucal, datorita prezentei oxidului de crom format pe suprafata;

–        In faza lichida vascozitatea este crescuta, ceea ce impiedica obtinerea pieselor turnate subtiri (0,30 – 0,35mm);

–        Tratamentul termic este necesar, fiindca in timpul prelucrarii se modifica structura austenitica. Tratamentul consta in reincalzirea piesei protetice la 1000 – 1100°C, urmata de racirea brusca;

–        Aliajul nu este corespunzator pentru solidarizarea a doua elemente. Exista un aliaj pentru lipit, dar este impropriu, contine mult argint, avand rezistenta mecanica si chimica redusa;

–        Coeficientul de contractie la trecerea din faza fluida in cea solida este mare, de 2,5–3% nefiind compensat de masa de ambalat. Rezulta piese turnate cu dimensiuni mai mici datorita contractiei;

Precizia pieselor turnate nu este posibila, fiindca are viscozitate crescuta si coeficientul de contractie mare.

Forme de prezentare comerciala:

¬    Tabla de 0,10 – 0,15 mm pentru inele ortodontice si cape;

¬    Sarma cu dimensiuni foarte diferite:

–        0,2 mm, maleabila, pentru perimetre si legaturi

–        0,6–0,8 mm, foarte flexibila, utilizata pentru realizarea crosetelor protezelor partiale acrilice

–        1–2,5 mm, foarte tare ferder–hart, utilizata pentru atelele chirurgicale si pentru arcurile aparatelor ortodontice. Acest sortiment de sarma in sectiune transversala poate fi rotunda sau semirotunda..

¬    Elemente cu forme diferite pentru a se obtine prin modelare crosete prefabricate;

¬    Bare prefabricate care sunt modelate cu ajutorul clestilor speciali pentru a se realiza o bara linguala sau o bara palatinala.

              Aliajele de bronz

Reprezentantul comercial in Romania este produsul „Gaudent”.

Aceasta categorie de aliaje prezinta in compozitie urmatoarele elemente:

–        cupru = 80 – 82%

–        aluminiu = 8,5 – 10%

–        nichel = 3 – 4%

–        mangan = 1,5 – 2%

–        fier = 1%

Compozitia chimica complexa a creat un comportament fizico–chimic special, aceste aliaje fiind cunoscute sub numele de „bronzuri speciale”.

Caracteristici fizico – chimice:

o      rezistenta la agentii care favorizeaza si produc coroziunea. Aceasta rezistenta se datoreaza filmului protetic de oxid de aluminiu care se formeaza pe suprafata aliajului si care daca este indepartat mecanic (prin abraziune) se reface imediat;

o      duritatea este de 130 unitati Brinell la piesele turnate;

o      greutatea specifica: 8,5 gr/cm³;

o      intervalul de topire:1025 – 1050° C;

o      conductibilitatea termica este de 2,5 ori mai mica decat a aliajelor nobile;

o      fluiditatea este corespunzatoare pentru obtinerea microprotezelor si puntilor dentare. Aceasta caracteristica asigura curgerea in tipare cu dimensiuni (grosime) de 0,30 – 0,35 mm;

o      rezistenta la rupere prin tractiune este de 40 kgf/mm². Dupa tratament termic aceasta creste la 65 kgf/mm²;

o      culoarea este galben, factor deosebit de favorabil.

Gaudent-ul a dominat mult timp activitatea stomatologica pentru restaurarea morfologica a coroanelor si arcadelor dentare, reusind progresiv sa inlocuiasca aliajul de otel inoxidabil wipla.

In prezent, aliajele de Cr – Ni, produse in sortimente variate, tind sa fie utilizate dar ele prezinta urmatoarele caracteristici nefavorabile:

o      culoarea gri – argintie, neacceptata de multi pacienti;

o      duritatea Vicker 240, mult mai mare fata de alte aliaje dentare;

o      interval de topire inalt: 1280 -1350°C (necesita surse de caldura si aparate speciale).

Gaudent-ul este apreciat in cadrul activitatii protetice pentru:

–        rezistenta la coroziune si oxidare in mediul bucal

–        duritatea apropiata de cea a aliajelor de aur

–        intervalul de topire asemanator cu al aliajelor mobile

–        masa de ambalat compenseaza coeficientul de contractie

–        prelucrarea in laborator este efectuata cu instrumentele de abraziune obisnuite

–        rezistenta la deformare plastica si elastica

–        indepartarea microprotezelor de acoperire de pe bonturile dentare nu reprezinta o operatiune foarte dificila.

Bronzurile reprezinta o alternativa la celelalte tipuri de aliaje (nobile si nenobile) datorita caracteristicilor si a pretului de cost redus.

   Recomandari practice foarte utile:

–        Canalele pentru curgerea aliajului fluid sa fie dimensionate corespunzator (diametre 3 – 4mm).

–        Rezervorul de aliaj fluid sa fie situat la 15mm de varful palniei de turnare.

–        Expansiunea masei de ambalat (de priza hidroscopica si termica) sa fie obtinuta in mod stiintific.

–        Calcinarea tiparului la silicon este obtinuta la 650°

–        Aliajul incalzit in cuptor la temperatura de 700°C

–        Sursa de caldura ideala o reprezinta curentii de inalta frecventa, asociata cu introducerea aliajului fluid in tipar in vid cu ajutorul aerului comprimat.

–        Racirea tiparului sa fie facuta intr-un timp foarte scurt (30 – 40 sec.) dupa turnare. Aceasta racire rapida reduce posibilitatea formarii fazei gamma, bogata in Al, cu rezistenta scazuta la coroziune.

Aliajele de Cr – Co (stelite)

Aliajele de crom–cobalt sunt superioare aliajelor inoxidabile de wipla (fier, crom–nichel).

Sunt combinatii complexe in a caror compozitie sunt cuprinse multe metale: crom, cobalt, nichel, molibden, siliciu, carbon, magneziu, aluminiu, tantal, tungsten, titan, wolfram, vanadiu, niobiul. Procentul cel mai mare este reprezentat de crom (15–30%) si de cobalt (1–64%). Pentru fiecare produs exista o anumita reteta de fabricatie, cunoscuta numai de specialistii care elaboreaza aliajul.

Metodele posibile de formare a acestor aliaje sunt:

Cromul este metal gri–argintiu mai dur decat fierul.

Punctul de topire este de 1876°C iar greutatea specifica 7,1. Este sensibil la acidul clorhidric. In procent de peste 12% confera aliajelor pasivitati fata de actiunea oxigenului. Este continut in aliaj in proportie de 15–30%.

Cobaltul este un metal cu aspect cromatic asemanator argintului. Duritatea este mai mare decat a fierului si a nichelului. In combinatii confera aliajului duritate ridicata si stabilitate chimica, protejandu-l fata de actiunea acizilor si a bazelor.

Punctul de topire este de 1481°C iar greutatea specifica 8,9. In aliaj intra in procente variabile 2–64%.

Nichelul este un metal gri–argintiu, maleabil si ductil, cu punctul de topire la 1441°C si greutatea specifica de 8,6. In combinatie cu celelalte elemente confera aliajului urmatoarele: din etibilitate, reducerea duritatii (astfel fiind posibila prelucrarea la rece), reduce oxidarea, favorizeaza omogenizarea structurii. In compozitia aliajelor proportia este variabila 5–55%.

Molibdenul este metal cu aspect cromatic comun gri–argintiu, relativ maleabil. Punctul de topire este de 2606°C iar greutatea specifica de 10, 2. In compozitia aliajului este introdus in procente cuprinse intre 5–18%. Aliajului ii confera urmatoarele: duritate, rezistenta la rupere prin formarea unei structuri cristaline fine.

Tungstenul este un metal foarte dur cu punct de topire ridicat 3380,57°C. Este deosebit de rezistent la actiunea celor mai multi acizi si baze. Impreuna cu tantalul, vanadiul si niobiul fac parte din aceeasi subgrupa a sistemului periodic. Tantalul este foarte tenace, maleabil si ductil, fiind posibil sa fie trefilat si ambutisat. Tantalul este din punct de vedere electro–chimic inert, foarte bine suportat de tesuturi. Aceste caracteristici il recomanda pentru confectionarea implantelor intraosoase. In aliaje este introdus in proportie de 4 – 5%.

Magneziul este un metal cu duritate mare. Greutatea specifica este 7,12. Punctul de topire este de 1216°C. Ductibilitatea si maleabilitatea sunt reduse. In aliaj este in proportie de aproximativ 5%.

Aluminiu este un metal cu duritate redusa. Greutatea specifica este de 2,7. Punctul de topire este de 646°C. In compozitia aliajelor de tip bronzuri este introdus in procent de 8 – 10%. Aluminiul si manganul sunt adaugate in scopul sa creasca fluiditatea aliajului (in faza fluida). Pentru aceste aliaje fluiditatea constituie o caracteristica specifica.

Caracteristici fizico – chimice

–        Greutatea specifica este unica (6,5 – 8), deci sunt mult mai usoare decat aliajele nobile.

–        Rezistenta la actiunea coroziva a oxigenului, acizilor si bazelor.

–        Intervalul de topire este cuprins intre 1300 – 1500°C.

–        Rezistenta mecanica, manifestata prin rezistenta la abraziune, la rupere si prin duritatea crescuta (pe scara Brinell 180 – 340kg/mmp). Aceasta caracteristica determina dificultati pentru faza de prelucrare prin aschiere. Dupa finisare si lustruire, se mentine aspectul lucios de la nivelul suprafetelor.

–        Fluiditatea mare din faza lichida determinata de vascozitatea redusa favorizeaza patrunderea in tipare cu dimensiuni mici, astfel fiind obtinute turnaturi subtiri.

–        Coeficientul de contractie la racire este de 1,7 – 2%, fiind compensat de expansiunea tiparului.

–        Intervalul de topire, reprezentat de temperaturi si coeficientul de contractie mare solicita utilizarea unor mase de ambalat speciale.

–        Cristalizeaza la racire omogen; se formeaza o structura austerica.

–        Produsele obtinute prin trefilare (sarma) au flexibilitate mai mare decat componentele protezelor realizate prin turnare.

–        Aspectul lucios al suprafetelor prelucrate mecanic sau chimic se mentine o perioada indelungata in cavitatea bucala.

Indicatii:

Aceste aliaje au fost imaginate si produse pentru realizarea componentelor metalice a protezei scheletate.

–        Caracteristicile fizico–chimice pe care le poseda sunt corespunzatoare pentru acest tip de proteze. Din necesitate au fost realizate si alte proteze dentare (punti, coroane de acoperire sau de substitutie). Duritatea foarte mare constituie o deficienta importanta pentru momentul indepartarii dupa campul protetic prin sectionari. Implantele superiostale sunt realizate din aceste aliaje, in general fiind tolerate de tesaturi.

–        Forma de prezentare comerciala este diferita in functie de preferintele firmei. Astfel sunt: pastile cu aspect de emisfera, de paralelipiped, cu baza hexagon, patrata sau dreptunghiulara, cuburi sau cilindrii de 10–12 mm lungime si diametre de 4-5 mm.

Denumiri comerciale ale aliajelor

–        Vitalium, pe care sunt initialele V–260 si V–180 (cifrele reprezinta valoarea duritatii in unitati Brinell). V–100 este produsul cu duritate mai mica indicat pentru realizarea puntilor dentare.

–        Wisil, Remanim, Rubonit, Niranium.

–        Sarma Wiplam pentru crosete, ea dobandeste flexibilitate prin modelare la rece cu clestii.

–        Elemente speciale de mentinere a sprijinului si stabilizare ale protezelor scheletate, culise, balamale, bare cu calaret, sistemul Ceka, capsele.

 

Capitolul VII

Bibliografie

  1. Ion Randasu vol. I   „Proteze dentare”,  Ed. Medicala,  Bucuresti 2000
  2. Prelipceanu  „Protetica dentara
  3. I. Randasu, O.V. Randasu „Materiale dentare”, Ed. Medicala, Bucuresti 2001

Capitolul VI

CONCLUZII

Coroana metalica este o microproteza ce acopera in totalitate fetele portiunii coronare a dintelui, refacand morfofunctional integritatea acestuia.

Coroanele turnate sunt realizate din aliaje nobile sau seminobile; peretii laterali pot avea grosimi diferite; daca prezinta grosimi inegale coroana este cu grosime totala, iar daca peretii sunt egali dimensionati este cu grosime dirijata.

Caracteristicile coroanei cu grosime totala sunt:

¬     fetele interioare ale coroanei sunt in contact cu bontul dentar;

¬     peretii laterali au dimensiuni mari neuniforme;

¬     intre fetele interioare ale coroanei si fetele bontului dentar apare forta de frictiune care-i determina cea mai eficienta stabilitate;

¬     variatiile de temperatura din cavitatea bucala sunt transmise in totalitate bontului dentar;

¬     indepartarea de pe bontul dentar este efectuata cu dificultate prin taierea fetei ocluzale si vestibulare;

¬     se consuma mult material pentru confectionarea ei;

¬     indicatia majora o reprezinta dintii laterali cu dimensiuni reduse in sens cervico-ocluzal.

Caracteristicile coroanei cu grosime dirijata sunt:

¬     peretii laterali au grosimi egale de 0,3 mm;

¬     peretii laterali sunt la distanta de fetele bontului dentar;

¬     coroana are contact cu bontul dentar pe fata ocluzala si la nivelul zonei cervicale pe o distanta de 2 mm.;

¬     transmit partial variatiile de temperatura;

¬     se consuma mai putin material pentru confectionare;

¬     sunt indicate pe dintii laterali cu dimensiuni cervico-ocluzale mari.

Indiferent de tipul coroanei turnate din punct de vedere clinico-tehnic sunt parcurse aceleasi etape, etape ce trebuie respectate cu strictete pentru a nu apare erori ce forteaza tehnicianul sa refaca coroana.