Plomba dentara


Restaurarea dentară este un tratament utilizat pentru a restabili funcția, integritatea și morfologia unui dinte cu lipsă de substanță dură dentară din cauza unui proces carios sau a unei traume externe, precum și pentru înlocuirea unei astfel de structuri susținute de implanturi dentare. Sunt 2 tipuri de restaurări – directă și indirectă, care sunt clasificate ulterior după zonă și mărime. O obturație de canal, de exemplu, este o tehnică restaurativă utilizată pentru a umple spațiul unde pulpa dentară se găsește în mod normal.

Preparația dentară

Restaurarea la o bună formă și cu respectarea funcțiilor dintelui, necesită 2 pași:

Prepararea dintelui pentru plasarea materialului restaurativ

Plasarea acelui material

Procesul preparării implică, de obicei, frezarea dintelui cu o piesă de mână rotativă și cu freze dentare, laser dentar pentru a obține spațiul necesar materialului restaurativ și pentru a îndepărta orice urmă de carie dentară sau porțiuni ale dintelui cu o structură instabilă. Dacă restaurarea permanentă nu poate fi aplicată imediat după prepararea dintelui, va fi utilizată o restaurare provizorie.

Dintele preparat, pregătit pentru plasarea materialelor restaurative este în general numit preparație dentară. Materialele utilizate pot fi aurul, amalgamul, compozitele dentare, cimenturile din ionomeri de sticlă sau porțelanul, printre altele.

Preparația poate fi intracoronară sau extracoronară. Cele intracoronare sunt cele care servesc la menținerea materialului de restaurare în limitele structurii coroanei unui dinte.

Exemplele includ toate clasele de preparație pentru cavități pentru compozit sau amalgam, precum și cele pentru incrustații de aur și porțelan. Preparatele intracoronare sunt, de asemenea, realizate ca matrici pentru a primi componentele denumite patrici ale protezelor parțial mobilizabile.

Preparatele extracoronale oferă o bază pe care va fi plasat materialul de restaurare pentru a aduce dintele înapoi la o structură funcțională și estetică. Exemplele includ coroanele și onlay-uri, precum și fațetele.

În prepararea unui dinte pentru o restaurare, un număr de considerente vor determina tipul și extinderea preparației. Cel mai important factor care trebuie luat în considerare este leziunea carioasă. În cele mai multe cazuri, extinderea cariei va defini extinderea cavității pentru preparație și, la rândul ei, cea mai potrivită metodă și cele mai bune materiale pentru restaurare.

Un alt considerent este structura dintelui instabilă. Atunci când se prepară un dinte pentru a primi o restaurare, smalțul nesusținut este eliminat pentru a permite obținerea unei restaurări de durată. Deși smalțul este cea mai dură substanță din corpul uman, este deosebit de fragil și smalțul nesusținut se fracturează cu ușurință.

O revizuire sistematică a concluzionat că, pentru dinții de lapte (temporari) cariați, aplicarea unei coroane metalice peste dinte (tehnica Hall) sau îndepărtarea doar parțială a cariilor (numită și „înlăturare selectivă”) înainte de plasarea unui obturații poate fi mai indicat decât tratamentul convențional de îndepărtare a tuturor leziunilor carioase înainte de restaurare.

Pentru dinții adulți (permanenți) cariați, îndepărtarea parțială (numită și „îndepărtare selectivă”) a cariilor înainte de obturarea dintelui sau adăugarea unei a doua etape la acest tratament în care restul cariilor sunt îndepărtate după câteva luni, poate fi mai bună față de tratamentele convenționale.

Restaurările directe

Această tehnică implică plasarea unei obturații moi și maleabile la nivelul preparației dentare și reconstruirea dintelui. Materialul se întărește ulterior, iar dintele este restaurat. Când un perete al dintelui lipsește și necesită a fi reconstruit, se utilizează o matrice înainte de plasarea materialului pentru a reda forma dintelui, astfel încât să fie ușor de igienizat și să prevină un punct de contact foarte strâns între dinți.

Matricile secționale sunt în general preferate în locul celor circumferențiare atunci când se realizează o obturație din compozit, deoarece favorizează formarea unui punct de contact. Acest lucru este important pentru a reduce neplăcerile pacientului create de impactul interdentar al alimentelor.

Totuși, matricile secționale pot fi mai dificil de utilizat, de aceea grija și abilitățile medicului sunt necesare pentru a preveni anumite probleme ale obturației finale. Avantajul restaurărilor directe este acela că pot fi realizate rapid, într-o singură vizită.

Medicul stomatolog are o varietate de materiale de obturație din care poate alege. Decizia asupra materialului utilizat este realizată, de obicei, pe baza localizării dintelui afectat și a severității distrucției coronare. Deoarece materialul trebuie să se întărească în contact cu dintele, energie limitată (căldura) este transmisă dintelui din procesul de priză.

Restaurările indirecte

În acest tip de tehnică, resturarea este realizată în afara cavității orale prin utilizarea unei amprente dentare a dintelui preparat. În restaurările indirecte comune sunt incluse inlay-urile, onlay-urile, coroanele, punțile și fațetele. De obicei, un tehnician dentar realizează restaurea indirectă cu ajutorul informațiilor oferite de către medicul stomatolog. Lucrearea finală este fixată permanent cu ajutorul unui ciment dentar.

Este adesea realizată în 2 vizite separate la medic. Printre materialele care pot fi utilizate sunt aurul sau ceramica.

Pe perioada în care restaurarea indirectă este realizată, se va aplica uneori o restaurare temporară/provizorie pentru a acoperi dintele preparat și a menține țesuturile înconjurătoare dintelui într-o stare bună.

Protezele dentare mobile sunt uneori considerate o formă de restaurare dentară indirectă, deoarece sunt realizate pentru a înlocui dinți lipsă. Există numeroase tipuri de atașamente pentru a ajuta la fixarea protetică a protezelor de dinți, inclusiv magneți, cleme și implanturi care pot fi văzute în sine ca o formă de restaurare dentară.

Metoda CEREC este o procedură de restaurare CAD/CAM la scaun. O amprentă optică a dintelui pregătit este luată cu ajutorul unei camere. Apoi, software-ul specific preia imaginea digitală și o convertește într-un model virtual 3D pe ecranul computerului. Un bloc ceramic care se potrivește cu nuanța dintelui este plasat în mașina de frezat.

O restaurare din ceramică integrală, de culoarea dintelui, este terminată și gata să fie cimentată.

O altă metodă de fabricație este prin importarea fișierelor STL și CAD dentare în software-ul CAD/CAM care ghidează utilizatorul prin procesul de fabricație.

Software-ul poate selecta instrumentarul, secvențele de prelucrare și condițiile de tăiere optimizate pentru anumite tipuri de materiale, cum ar fi titanul și zirconiul, și pentru anumite proteze, cum ar fi capele și punțile. În unele cazuri, natura complexă a unor implanturi necesită utilizarea metodelor de prelucrare pe 5 axe pentru a ajunge la fiecare parte a lucrării.

Clasificarea cavităților

Clasificarea Greene Vardiman Black

G.V. Black clasifica cavitățile în funcție de locul lor, astfel:

Clasa I – cariile sunt localizate în fisuri și șanțuri, pe fața ocluzală, vestibulară și linguală a molarilor și premolarilor și la nivelul feței palatinale la incisivii maxilari.

Clasa a II a – cariile sunt localizate pe suprafețele proximale a molarilor și premolarilor.

Clasa a III a – cariile sunt localizate pe fețele proximale a centralilor, lateralilor și la nivelul caninilor.

Clasa a IV a – cariile afectează suprafețele proximale, inclusiv marginile incizale a dinților antriori.

Clasa a V a – cariile sunt localizate la nivelul 1/3 gingivale a fețelor linguale sau vestibulare a dinților anteriori/ posteriori.

Clasa a VI a – cariile sunt localizate la nivelul cuspizilor molarilor, premolarilor și caninilor.

Clasificarea Graham J. Mount

Mount clasifică cavitățile în funcție de localizarea și mărimea lor. Scopul clasificării este acela de a simplifica identificarea leziunilor și definirea complexității lor pe măsură ce evoluează în mărime.

Localizare:

Șanț/fosetă: 1

Arie de contact: 2

Cervical: 3

Mărime:

Minim: 1

Moderat: 2

Mare: 3

Extinsă: 4

Materiale utilizate

Aliaje

Următoarele aliaje de turnare sunt utilizate în principal pentru realizarea de coroane, punți și proteze dentare. Titanul, de obicei pur comercial, dar uneori un aliaj de 90%, este folosit ca ancoră pentru implanturile dentare, deoarece este biocompatibil și se poate integra în os.

Aliaje metalice prețioase:

Aur (puritate mare: 99,7%)

Aliaj din aur

Aliaj aur-platină

Aliaj argint-paladiu

Aliaje metalice de bază

Aliaj cobalt-crom

Aliaj nichel-crom

Amalgamul

Amalgamul este un aliaj format prin reacția dintre 2 sau mai multe metale, printre care unul dintre ele este mercurul. Este un material de restaurare dur și are o culoare gri-argintie.

Este unul dintre cele mai vechi materiale de restaurare care încă se mai utilizează și astăzi, fiind global utilizat cu un real succes, deși în ultima perioadă popularitatea acestuia a scăzut ca urmare a dezvoltării de alternative a materialelor de restaurare, a creșterii cererilor pentru restaurări cât mai estetice și percepția publicului cu privire la potențialul risc la adresa sănătății a acestui material.

Compoziția amalgamului dentar este controlată de standardul ISO pentru aliajul de amalgam dentar (ISO 1559). Componentele majore ale amalgamului sunt argintul, staniul și cuprul. Sunt prezente și alte metale și cantități mici de elemente minore, cum ar fi zincul, mercurul, paladiul, platina și indiul. Versiunile anterioare ale amalgamelor dentare, cunoscute sub denumirea de amalgame „convenționale”, constau din cel puțin 65% în greutate argint, 29% în greutate staniu și mai puțin de 6% în greutate cupru.

Îmbunătățirile în înțelegerea structurii amalgamului după 1986 au dat naștere aliajelor de amalgam îmbogățite cu cupru, care conțin între 12% în greutate și 30% în greutate cupru și cel puțin 40% în greutate argint. Nivelul mai ridicat de cupru a îmbunătățit reacția de priză a amalgamului, oferind o rezistență mai mare la coroziune și rezistență timpurie după priză.

Posibilele indicații ale amalgamului sunt pentru restaurarea cavităților cu dimensiuni medii pană la mari, la nivelul dinților posteriori, precum și în realizarea unor bonturi la nivelul cărora se vor fixa restaurări indirecte: coroane, punți. Contraindicațiile amalgamului sunt legate de estetica acestuia, atunci când pacientul nu dorește o culoare gri-argintie de restaurare.

Amalgamul ar trebui evitat dacă pacientul prezintă în istoric o sensibiliate la mercur sau alte componente ale acestuia. Pe lângă asta, amalgamul este evitat dacă există o pierdere extinsă de țesut dur dentar, astfel încât o cavitate retentivă nu poate fi creată sau dacă este nevoie de o îndepărtare mare de țesut dur sănătos pentru a crea această cavitate retentivă.

Avantajele amalgamului includ durabilitatea acestuia- dacă este plasat în condiții ideale, există dovezi ale unei performanțe clinice de lungă durată a restaurării.

Durata plasării amalgamului este scurtă în comparație cu cea a compozitului, iar restaurarea poate fi completă într-o singură ședință. Materialul este, de asemenea, mai ușor de aplicat comparativ cu resturările compozite. Amalgamul dentar este radioopac, ceea ce este benefic în diferențierea materialului de țesutul dentar pe radiografii și posibilitatea identificării cariilor secundare. Costul restaurărilor cu amalagam este mai scăzut față de cel al compozitului.

Dezavantajele amalgamului includ calități estetice slabe datorită culorii acestuia. Amalgamul nu se fixează de dinte ușor, prin urmare, se bazează pe crearea unor forme retentive ale cavităților. În unele cazuri, acest lucru poate necesita îndepărtarea unor cantități excesive de structuri dentare sănătoase.

Prin urmare, materiale alternative pe bază de rășină sau pe bază de ciment ionomer de sticlă sunt utilizate în schimb pentru restaurări mai mici, inclusiv carii localizate în fosete și șanțuri mici. Există, de asemenea, riscul de deteriorare marginală a restaurărilor. Acest lucru s-ar putea datora coroziunii, care poate duce la „fluaj” și „șanțuri” ale restaurării. Fluajul poate fi definit ca tensiunea internă lentă și deformarea amalgamului sub stres. Acest efect este redus prin încorporarea cuprului în aliajele de amalgam. Unii pacienți pot prezenta reacții locale de sensibilitate la amalgam.

Deși mercurul din amalgam nu este disponibil ca mercur liber, îngrijorările cu privire la toxicitatea acestuia au existat încă de la inventarea amalgamului ca material dentar. Este interzis sau restricționat în Norvegia, Suedia și Finlanda.

Aurul

Restaurările directe din aur erau practicate în timpul războiului civil din America. Deși rar utilizat în ziua de azi, din cauza cheltuielilor și a cerințelor de specializare, folia de aur poate fi folosita pentru restaurari dentare directe.

Rășinile compozite

Compozitele dentare, denumite comun de către pacienți ca plomba albă”, sunt un grup de materiale restaurative folosite în medicina dentară. Ele pot fi folosite în restaurările directe pentru a reconstrui dinții care au suferit procese carioase sau traume, pentru dinții afectați de abraziune/ eroziune (leziuni necarioase) și pentru umplerea spațiilor mici interdentare. Compozitele dentare sunt utilizate, de asemenea, ca restaurări indirecte pentru a se realiza coroane și inlay-uri în laborator.

Aceste materiale sunt asemănătoare cu cele folosite în obturațiile directe și sunt de culoarea dinților. Rezistența și durabilitatea lor nu sunt la fel de ridicate ca restaurările din porțelan sau metal și sunt mai predispuse la uzură și decolorare. Ca și în cazul altor materiale compozite, un compozit dentar constă de obicei dintr-o matrice pe bază de rășină, care conține un metacrilat sau acrilat modificat.

Două exemple de astfel de monomeri utilizați în mod obișnuit includ metacrilat de bisfenol A-glicidil (BISMA) și dimetacrilat de uretan (UDMA), împreună cu dimetacrilat de tri-etilen glicol (TEGMA). TEGMA este un comonomer care poate fi utilizat pentru controlul vâscozității, deoarece Bis GMA este o moleculă mare cu vâscozitate ridicată, pentru o manipulare clinică mai ușoară. Umpluturi anorganice, cum ar fi silica, cuarțul sau diverse sticle, sunt adăugate pentru a reduce contracția prin polimerizare prin ocuparea volumului și pentru a confirma radio-opacitatea datorită proprietății de transluciditate, care poate fi utilă în diagnosticarea cariilor din jurul restaurărilor dentare.

Particulele de umplutură conferă compozitelor și rezistență la uzură. Compozițiile variază foarte mult, cu amestecuri brevetate de rășini care formează matricea, precum și ceramică din sticlă. Un agent de cuplare cum ar fi silanul este utilizat pentru a îmbunătăți legătura dintre matricea de rășină și particulele de umplutură.

Un grup de inițiatori încep reacția de polimerizare a rășinilor atunci când se aplică energie externă (lumină/căldură etc.). De exemplu, camforchinona poate fi excitată de lumina albastră vizibilă cu o lungime de undă critică de 460-480 nm pentru a produce radicalii liberi necesari pentru a începe procesul.

După prepararea dintelui, un strat subțire de primer sau un agent de cuplare este utilizat. Compozitele foto-polimerizabile moderne sunt aplicate și polimerizate în straturi relativ subțiri, determinate de opacitatea lor. După realizarea polimerizării, stratul final va fi lustruit.

Cimenturile ionomer de sticlă (CIS)

Cimenturile ionomer de sticlă sunt o clasa de materiale utilizate în mod frecvent în medicina dentară ca materiale de obturație directă sau/și pentru adeziunea restaurărilor indirecte. Aceste cimenturi pot fi plasate, de asemenea, după aplicarea restaurării pentru o extra protecție. Oferă o culoare asemănătoare dintelui și au fost introduse în 1972 pentru a fi utilizate ca materiale resturative pentru dinții anteriori.

Materialul constă în 2 componente principale: lichid și pulbere. Lichidul este componenta acidă formată din acid poliacrilic și tartaric, iar pulberea este elementul de bază, formată din sticlă de sodiu alumino-silicat.

Proprietățile remarcabile ale cimenturilor ionomere de sticlă le fac folositoare în utilizarea pentru restaurările leziunilor carioase în zonele cu stres redus, cum sunt suprafețele plane și cele proximale anterioare de dimensiuni mici la nivelul dinților temporari.

Avantajele utilizării acestui tip de ciment sunt:

Adăugarea de acid tartric la ciment duce la un timp de priză scurtat, oferind astfel proprietăți de manipulare mai bune. Acest lucru facilitează utilizarea materialului de către medic în cabinet.

Nu necesită adeziv de fixare, deoarece se poate lega de smalț și dentină fără utilizarea unui material intermediar. Cimenturile convenționale au o bună abilitate de adaptare marginală, reducând astfel riscul de apariție a cariilor secundare.

Conțin și eliberează fluor după plasarea lor, ajutând la prevenirea leziunilor carioase.

Prezintă bune proprietăți termice, expansiunea sub acțiunea unui stimul fiind similară cu cea a dentinei.

Materialul nu se contractă pe loc, ceea ce nu îl face susceptibil la modificarea marginilor materialului cu permiterea infiltrațiilor.

Este puțin susceptibil la pătare sau schimbarea culorii față de compozit.

Dezavantajele utilizării cimenturilor ionomere de sticlă:

Prezintă o rezistență scăzută la uzură, sunt de obicei fragile după întărire și nu sunt stabile în apă, totuși, acest lucru se îmbunătățește când timpul trece și au loc reacții de progresie.

Datorită rezistenței lor scăzute, nu sunt adecvate pentru a fi plasate în cavități din zonele care suportă o cantitate crescută de sarcină ocluzală sau uzură.

Materialul este susceptibil la umiditate atunci când este plasat pentru prima dată.

Variază în transluciditate, prin urmare poate avea o estetică slabă, mai ales dacă este plasată pe dinții anteriori.

Cimenturile ionomer de sticlă modificate cu rășini (CIMR)

Cimenturile ionomer de sticlă modificate cu rășini au fost dezvoltate cu scopul de a combina proprietățile cimentului ionomer de sticlă cu tehnologia compozită. Se comercializează sub formă de lichid/pulbere. Pulberea conține sticlă de fluoro-alumino-silicat, sticlă de bariu (oferă radioopacitate), persulfat de potasiu (un catalizator redox pentru a asigura polimerizarea rășinii la întuneric) și alte componente precum pigmenții.

Lichidul constă din HEMA (rășină miscibilă cu apă), acid poliacrilic (cu grupări metacrilat suspendate) -acesta poate suferi atât reacții de acid- bază, cât și de polimerizare și acid tartric. De asemenea, are prezenți fotoinițiatori care permit fotopolimerizarea.

Ionomerul are un număr de utilizări în medicina dentară. Poate fi aplicat ca sigilant, în cavitățile de acces endodontice ca oburație provizorie sau ca agent de fixare. Sunt ușor de utilizat și sunt un grup popular de materiale.

Avantajele utilizării CIMR

Oferă o bună adeziune la smalț și dentină.

Prezintă proprietăți fizice mai bune în comparație cu CIS-urile

Solubilitate scăzută în mediu umed.

Eliberează fluor în timp.

Oferă o mai bună transluciditate și estetică în comparație cu CIS-urile

Manipulare mai ușoară.

Dezavantajele utilizării CIMR:

Contracția de polimerizare poate provoca infiltrații în jurul marginilor restaurării

Prezintă o reacție de fixare exotermă care poate provoca leziuni potențiale ale țesutului dentar.

Materialul se dilată din cauza absorbției de apă, deoarece HEMA este extrem de hidrofil.

HEMA este toxic pentru pulpă, de aceea trebuie polimerizat complet.

Rezistența materialului se reduce dacă nu este fotopolimerizat.

CIS-urile și CIMR-urile sunt utilizate în medicina dentară, existând momente când unul dintre aceste materiale este mai bun decât celalalt, dar depinde de situația clinică. Totuși, în majoritatea cazurilor, ușurința utilizării este un factor decisiv.

Compomerii

Compomerii sunt un alt tip de material de obturație de culoare albă, deși utilizarea lor nu este atât de răspândită.

Compomerii au fost formați prin modificarea compoziturilor dentare cu un poli-acid, într-un efort de a combina proprietățile ideale ale compozitelor, în mod special estetica lor bună, cu cimenturile ionomer de sticlă, datorită proprietății lor de a elibera fluor o perioadă lungă de timp.

În timp ce această combinație de estetică bună și eliberare de fluor poate părea să ofere compomerilor un avantaj selectiv, proprietățile lor mecanice slabe limitează utilizarea lor.

Compomerii prezintă o rezistență scăzută la uzură și o rezistență la compresiune, la încovoiere și la tracțiune mai scăzută decât compozitele dentare, deși rezistența lor la uzură este mai mare decât cimenturile ionomer de sticlă modificate cu rășină și convenționale. Compomerii nu pot adera direct la țesutul dentar, cum aderă cimenturile cu ionomer de sticlă; au nevoie de un agent de adeziune precum compozitele dentare.

Compomerii pot fi utilizați ca material de căptușire a cavității și material de restaurare pentru cavitățile localizate în zone fără stres ocluzal. În stomatologia pediatrică, acestea pot fi utilizate și ca material de sigilare a șanțurilor și fosetelor.

Versiunea de adeziune a compomerului poate fi folosită pentru a cimenta restaurările din aliaje turnate și ceramico-metalice și pentru a cimenta benzi ortodontice la pacienții pediatrici. Cu toate acestea, nu trebuie utilizat la coroanele din ceramică integrală.

Porțelanul (ceramica)

Materialele dentare din porțelan complet includ porțelanul dentar (porțelan însemnând o ceramică cu temperatură înaltă de ardere), alte ceramice, materiale din sticlă sinterizată și sticlă ceramică ca obturații și coroane indirecte sau „coroane jacket” fără metal. Ele sunt, de asemenea, folosite ca inlay-uri, onlay-uri și fațete estetice. Fațeta este un înveliș foarte subțire de porțelan care poate înlocui sau acoperi o parte a smalțului dintelui.

Resturările din porțelan complet sunt în mod special dorite, deoarece culoarea și transluciditatea lor imită smalțul natural al dinților.

Un alt tip este cunoscut sub denumirea de porțelan pe metal, fiind utilizat pentru a oferi rezistență unei coroane sau punți. Aceste restaurări sunt foarte dure, durabile și rezistente la uzură, deoarece combinația de porțelan și metal creează o restaurare mai puternică decât porțelanul folosit singur.

Unul dintre avantajele stomatologiei computerizate (tehnologii CAD/CAM) implică utilizarea ceramicii prelucrabile care este vândută într-o stare parțial sinterizată, prelucrabilă, care este arsă din nou după prelucrare pentru a forma o ceramică dură.

Unul dintre materialele utilizate este ceramica de sticlă (Vitablock), ceramica de sticlă din disilicat de litiu (o ceramică care cristalizează dintr-o sticlă prin tratament termic special) și zirconiu stabilizat (dioxid de zirconiu, ZrO2). Încercările anterioare de a utiliza ceramică de înaltă performanță, cum ar fi oxidul de zirconiu, au fost zădărnicite de faptul că acest material nu a putut fi prelucrat folosind metodele tradiționale utilizate în stomatologie.

Datorită rezistenței sale ridicate și tenacității la rupere comparativ mult mai mare, oxidul de zirconiu sinterizat poate fi utilizat în coroane și punți posterioare, bonturi de implant și bonturi radiculare.

Disilicatul de litiu are, de asemenea, rezistența la rupere necesară pentru utilizarea pe molari. Unele restaurări din ceramică integrală, cum ar fi porțelanul topit cu alumină, stabilesc standardul pentru o estetică ridicată în stomatologie, deoarece sunt dure, iar culoarea și transluciditatea lor imită smalțul natural al dinților.

Metalele turnate și porțelanul pe metal au fost materialul standard pentru coroane și punți mult timp. Restaurările integrale din ceramică sunt acum alegerea majoră a pacienților și sunt aplicate în mod obișnuit de către medicii stomatologi.

Comparație

Compozitele și amalgamul sunt utilizate în mod principal pentru restaurările directe. Compozitele pot fi în aceeași culoare cu cea a dinților, iar suprafața lor poate fi lustruită după finalizarea aplicării obturației.

Obturațiile din amalgam se extind cu timpul, determinând posibilitatea apariției de fisuri ale dintelui, necesitând repararea și înlocuirea obturației, dar șansa unor posibile infiltrații este scăzută.

Obturațiile din compozit se micșorează în timp și se pot îndepărta de dinte, permițând infiltrațiile. Dacă nu sunt observate devreme, poate apărea o recidivă de carie.

Un studiu din 2003 a arătat că obturațiile au o durată de viață limitată: cu o medie de 12.8 ani pentru amalgam și 7.8 ani pentru rășinile compozite. Obturațiile eșuează din cauza modificărilor care apar la nivelul acesteia, a dintelui și a adezivului. Formarea de carii secundare poate, de asemenea, afecta integritatea structurală a obturației inițiale. Obturațiile sunt recomandate pentru restaurările unor cavități de dimensiune mică/ medie.

Inlay-urile și onlay-urile sunt variantele de restaurări indirecte mai extinse față de obturații. Acestea ar trebui să fie mai durabile, dar studiile pe termen lung nu au detectat întotdeauna o rată de eșec semnificativ mai mică a ceramicii sau a inlay-urilor compozite comparativ cu obturațiile.

Porțelanul, cobalt-cromul și aurul sunt utilizate pentru restaurările indirecte precum coroanele și onlay-uri. Porțelanul clasic este fragil și nu este recomandat pentru utilizarea pe molari. Unele porțelanuri mai dure determină abraziunea excesivă la nivelul dinților opozanți.

Experimental

Institutul Național de Cercetare Stomatologică din SUA și organizațiile internaționale, precum și furnizorii comerciali efectuează cercetări asupra materialelor noi. În 2010, cercetătorii au raportat că au fost capabili să stimuleze mineralizarea unui strat de fluorapatită asemănător smalțului in vivo.

A fost dezvoltat un material de obturație care este compatibil cu țesutul pulpar; și ar putea fi folosit acolo unde anterior era necesar un tratament de canal radicular sau o extracție, conform rapoartelor din 2016.

Restaurarea prin utilizarea implanturilor

Implanturile dentare sunt plasate în os și sunt în mod uzual confecționate din titan sau aliaje de titan. Pot suporta o restaurare dentară care înlocuiește un dinte lipsă. Astfel de restaurări includ coroane, punți sau proteze dentare.

Complicații

Iritația nervului dentar

Când o cavitate profundă este obturată, există posibilitatea ca nervul să fi fost iritat. Acest lucru rezultă într-o sensibilitate pe termen scurt la substanțele reci sau calde și durere la masticație pe dintele respectiv. Acestă sensibilitate/ durere poate dispărea de la sine. Dacă acestea persistă, poate fi necesar un tratament endodontic pentru a păstra dintele pe arcadă și a elimina durerea.

Fragilitatea țesutului dentar

În situațiile în care o cantitate relativ mare de structură dentară a fost pierdută sau înlocuită cu un material de obturație, rezistența generală a dintelui poate fi afectată. Acest lucru crește semnificativ riscul ca dintele să se fractureze în viitor, atunci când se aplică o forță excesivă asupra acestuia, cum ar fi traumatismele sau scrașnirea dinților pe timp de noapte, ceea ce duce la sindromul dintelui fisurat.