Resorbția radiculară internă


Resorbția radiculară constă în pierderea țesuturilor dure dentare ca urmare a activităților clastice.

Există două tipuri de resorbție a rădăcinilor în stomatologie pe care le cunoaștem, una este fiziologică și cealaltă este patologică. Resorbția rădăcinii în dentiția primară este considerată un proces fiziologic normal, cu excepția cazului în care resorbția are loc prematur.

Pe de altă parte, resorbția patologică determină o pierdere progresivă a structurii dinților. Apare atunci când există o discontinuitate în învelișul protector al dentinei, cementului pe suprafața externă sau stratului de odontoblaști de pe suprafața internă, care permite accesul celulelor osteoclaste din sistemul circulator la dentină.

Din păcate, resorbția patologică este frecvent diagnosticată prea târziu pentru un tratament eficient, diagnosticată greșit și uneori tratată în mod necorespunzător.

Pierderea predentinei și apariția resorbției radiculare are dinverși factori etiologici, inclusiv traume, carii și infecții parodontale, căldură excesivă generată în timpul procedurilor de restaurare pe dinți vitali, utilizarea hidroxidului de calciu, rezecții radiculare vitale, tratament ortodontic sau pur și simplu modificări distrofice idiopatice la nivelul pulpei radiculare.

Traumatismele și inflamația/infecția pulpei sunt doi dintre factorii principali care contribuie la inițierea resorbției interne.

Diagnosticul resorbției interne se face printr-o combinație de constatări clinice și radiografice. Pentru a se produce resorbția internă, trebuie să existe o parte a pulpei vitală.

În consecință, rezultatele testelor pulpare (de exemplu, electrice, reci sau termice) sunt de obicei pozitive. Cu toate acestea, este posibil să se obțină un rezultat negativ al testului pulpei dacă țesutul pulpar coronar a devenit necrotic, dar țesutul pulpar apical este încă vital.

Pacienții nu prezintă de obicei durere și sunt asimptomatici. Resorbția internă se găsește de obicei în timpul controalelor perioadice la medicul stomatolog sau al examinărilor radiografice de rutină.

Din punct de vedere clinic, dintele afectat poate părea roz. Acest lucru se datorează pierderii dentinei creând un spațiu pulpar mare, care permite mai multor vase de sânge să umple zona și are ca rezultat o nuanță roz. Resorbția externă a rădăcinii este mai frecventă decât resorbția internă radiculară și este confundată frecvent radiologic cu aceasta.

Utilizarea unui CBCT, este de asemenea important pentru a diagnostica cât mai precis această leziune.

Odată diagnosticată, trebuie luate în considerare tratamentul și prognosticul. Deoarece îndepărtarea țesutului vital stopează progresia leziunii, se recomandă realizarea unui tratament endodontic pentru îndepărtarea țesutului pulpar, urmat de restaurarea dintelui, fie cu material de obturație, fie prin protezare.

Cu toate acestea, prognosticul pentru funcția pe termen lung a dintelui depinde de mărimea leziunii. Sunt cazuri când singurul tratament constă în extracția dintelui. Deși tratamentul canalului radicular va opri procesul de resorbție, dacă defectul este prea mare, dintele se poate fractura mecanic, fiind necesară extracția.

Prin urmare, este necesară detectarea timpurie pentru gestionarea cu succes a rezultatului resorbției interne pentru a preveni pierderea rezistenței rădăcinii rămase și apariția perforațiilor radiculare, deoarece resorbția internă a rădăcinii este adesea asimptomatică, iar simptomele dureroase nu apar până la un stadiu avansat al leziunii.

Un control stomatologic la fiecare 6 luni, poate împiedica pierdea dintelui datorită unui diagnostic tardiv.