Ameloblastomul. Tumori odontogene benigne


Ameloblastomul

Tumorile care intersează oasele maxilare sunt numeroase, prezintă forme variate şi au manifestări diferite la nivelul cavităţii bucale sau a întregului organism, în funcţie de evoluţie şi de spaţiul pe care îl ocupă.

Cel mai adesea aceste tumori odontogene se dezvoltă din resturi de smalţ sau alte structuri, rămase după după încetarea proceselor evolutive ale dinţilor.

Lamina dentară reprezintă fundamentul la nivelul căreia se regăsesc mugurii ce vor forma unităţile dentare. Odată ce dinţii şi-au încheiat dezvoltarea, această lamina dura se resoarbe şi dispare cu totul din structurile osului alveolar.

Dacă, însă, în urma unor mecanisme proprii organismului, fragmentarea laminei dentare este incompletă, resturile rămase pot să constituie puncte de plecare pentru chisturi sau tumori benigne.

Ameloblastomul dentar este o tumoră benignă cu origine în structurile dentare şi este cea mai frecventă formă care poate să apară.

Fiind o tumoră benignă, deşi poate să atingă dimensiuni considerabile, niciodată nu infiltrează ţesuturile din jur. Cel mai frecvent, ameloblastomul se dezvoltă la mandibulă, cu precădere în regiunile laterale, aproape de ramul vertical, în regiunea molarilor, a ultimilor dinţi de pe arcadă.

Există mai multe forme ale ameloblastomului dar cele mai frecvente rămân, după cum urmează, ameloblastomul intraosos unichistic şi cel polichistic.

Ameloblastoamele intraosoase sunt cele mai frecvent întânite tipuri de ameloblastom şi apar la tinerii de peste 20 de ani. Destul de rar se pot întâlni la adolescenţi şi extrem de rar la copiii sub 10 ani.

Se manifestă prin activitate crescută a celulelor responsabile de distrucţia osoasă, osteoblastele, iar prin presiune şi distensie, erodează osul, generând leziuni rotunde cu lipsă de substanţă.

Radiologic, se oservă demineralizarea osului. Osul, fiind o structură dură, apare pe radiografie ca fiind deschis la culoare, albicios. La fel se observă şi dinţii, albi, datorită structurilor dure dense care ii compun.

Pe de altă parte, structurile mai puţin dense, precum mucoasele, camera pulpară sau leziunile cu minus de substanţă apar închise la culoare, spre negru. De aceea, osul mandibular apare alb iar leziunea creată de către ameloblastom are o culoare mai închisă.

Evoluție

Evoluţia ameloblastomului este lentă, îndelungată, crescând constant în dimensiune, până la valori importante.

Cu cât creşte dimensiunea ameloblastomului, apar o serie de modificări la nivelul regiunilor interesate, astfel :

  • Conturul feţei se modifică, în funcţie de evoluţia ameloblastomului, în special în formele avansate. Astfel, în formele incipiente, pacientul nu sesizează vreo modificare, fiindcă ameloblastomul se dezvoltă fără durere.

  • Tegumentele feţei rămân nemodificate din punct de vedere al culorii şi al consistenţei. Acestea vor fi însă destinse, prin creşterea ameloblastomului

  • Dinţii cuprinşi în focarul de evoluţie al ameloblastomului vor deveni mobili. Dinţii sunt ancoraţi în interiorul alveolelor dentare, osul şi ligamentele fiind responabili de fixarea justă a acestora. Ameloblastomul are ca principală caracteristică reducerea matricii osoase, astfel că dinţii îşi vor pierde din structurile de susţinere.

  • Odată cu apariţia mobilităţii dentare se perturbă şi funcţiile precum masticaţia, fonaţia, deglutiţia şi respiraţia.

  • Dacă ameloblastomul are o extindere însemnată, în cazuri grave se poate produce fractura spontană a osului, prin deteriorarea matricii osoase.