Ortodonția ar putea părea un domeniu relativ modern al medicinei dentare, dar dorința de a avea dinți mai drepți a existat încă din cele mai vechi timpuri. Chiar și atunci ei încercau să inventeze dispozitive pentru a îmbunătăți poziționarea dinților.
Design-urile de astăzi sunt mult mai elegante și mai confortabile, dar a existat o perioadă în care un zâmbet drept însemna utilizarea unor piei de animal sau metal brut, sau la persoanele cu un anumit rang se utiliza sârmă de aur. Primele încercări ale umanității de a manipula dinții strâmbi în pozițiile dorite au fost găsite în rămășițele vechi de aproximativ 50.000 de ani.
Istoria ortodonției începe din Grecia antică și Roma. Aristotel și Hipocrate au gravitat în jurul ideilor de îndreptare a dinților chiar din anii 400 și 300 î.Hr., iar arheologii au dovezi că etruscii au folosit aparate pentru a menține spațiile și a preveni înclinarea dinților, acestea găsindu-se în pe dinții lor. De asemenea, într-un mormânt roman a fost găsit un dispozitiv dentar împreună cu documentația despre modul de utilizare. Un roman antic, Aulus Cornelius Celsus și-a documentat încercările de a-și îndrepta dinții aplicând presiune cu mâinile la intervale regulate.
În ortodonție nu s-au înregistrat progrese reale până în secolul al XVIII-lea, care a cunoscut o creștere a dezvoltării tehnicilor dentare. Un curajos dentist francez, Pierre Fauchard, în 1728, a scris despre această bucată de metal în formă de potcoavă care a fost plasată în afara dinților și utilizarea unui șnur sau a unei bucăți de sârmă pentru a lega dinții de arcadă. Aceasta invenție este similară cu aparatele moderne prin faptul că se bazează pe o presiune constantă în timp, dar nu era reglabil și era foarte dificil de utilizat pentru mișcarea dinților individuali în direcții diferite. Fauchard a operat, de asemenea, pacienții cu un set de clești numit „pelican”, realinându-le cu forța dinții și fixându-i de cei adiacenți pentru a-i menține pe loc în timp ce se vindecau.
La începutul anilor 1900, termenul de aparat dentar a devenit popular. Cu toate acestea, aparatele dentare erau încă scumpe și nu toată lumea își putea permite. Dentiștii înfășurau benzi din diferite materiale în jurul dinților, care apoi erau conectați printr-un fir. Majoritatea medicilor stomatologi foloseau fildeș, cupru sau zinc ca fire. Dar pacienții care își permiteau tratamente costisitoare preferau firele de argint sau aur. Deși cele de aur necesitau ajustări frecvente, deoarece aurul devine moale dacă este supus la șocuri termice.
Până în anii 1970, medicii ortodonți au aplicat prin înfășurare firele în jurul fiecărui dinte. Invenția adezivilor dentari le-a permis să aplice dispozitivele de fixare cu acești adezivi pe suprafețele dinților. Între timp, oțelul inoxidabil a înlocuit aurul și argintul și este cea mai populară alegere pentru fire datorită formei sale, reducând semnificativ costul brackeților și făcându-i mai disponibili. Aparatele dentare linguale au apărut tot în anii 1970 și au fost primele care au abordat estetica fiind aplicate de-a lungul interiorului suprafețelor dinților, în loc să fie fixate pe suprafața exterioară.