Polipul pulpar


Polipul pulpar, cunoscut și sub denumirea de pulpită hiperplazică cronică sau pulpită proliferativă, este un tip neobișnuit și specific de hiperplazie inflamatorie care este asociat cu un dinte non vital.

Patologiile pulpare sunt în general împărțite în pulpită reversibilă și ireversibilă și se bazează pe capacitatea pulpei dentare inflamate de a reveni la starea inițială odată ce stimulul nociv a fost îndepărtat. În cazul polipului pulpar, procesul bolii este ireversibil. Spre deosebire de majoritatea cazurilor de pulpită ireversibilă, polipul pulpar poate imită ocazional bolile reactive și neoplazice ale gingiei și ale parodonțiului adiacent.

Cauzele unui polip pulpar pot include:

  • Dinte cariat cu pierderi semnificative ale structurii dintelui
  • Pierderea unei restaurări dentare care are ca rezultat expunerea pulpară
  • Dinte fracturat din cauza unui traumatism cu expunere pulpară
  • Țesut pulpar cu acces la un aport sangvin abundent
  • Posibilă influență hormonală (estrogen și progesteron)
  • Posibilă reacție de hipersensibilitate

Polipul pulpar este frecvent asimptomatic, poate sângera ocazional, iar uneori poate fi dureros datorită forțelor masticatorii aplicate asupra acestuia.

La examenul oral se indentifică o masă de țesut moale care extrudează de pe suprafața cavitată sau fracturată a unui dinte. Suprafața variază de la roz și neted la roșu-alb și granular. Leziunile roșii și ulcerate sunt vasculare și sângerează atunci când sunt traumatizate. Polipii se măresc, de obicei, astfel încât să ocupe întreaga zonă cavitară sau camera pulpară a dintelui. Țesutul moale poate fuziona cu gingia atașată adiacentă.

Polipii se dezvoltă de obicei la molarii temporari și la primii molari permanenți deoarece, din punct de vedere anatomic, la tineri, acești dinți au camerele pulpare voluminoase. Mai rar, sunt afectați incisivii centrali maxilari la ambele dentiții. De asemenea, dinții permanenți erupți recent, prezintă apexul deschis, fiind astfel mai predispuși la apariția polipilor pulpari în cazul unor carii cu evoluție rapidă sau vreun traumatism dentar.

Un polip pulpar este o leziune singulară, dar mai mulți dinți pot fi afectați.

Dinții antagoniști pot migra vertical, iar dinții vecini pot suferi înclinări meziale sau distale pentru a încerca să acopere spațiul rămas în urma unei distrugeri coronare importane.

Tratamentul unui polip pulpar la un dinte permanent include fie tratamentul endodontic, fie extracția dintelui. O altă variantă mai conservatoare este pulpotomia, atunci când este afectată doar pulpa coronară, însă este destul de rară această situație.

La dinții imaturi cu dezvoltare incompletă a rădăcinii, plasarea unei bariere apicale și întărirea rădăcinii subțiri cu rășină compozită pot fi indicate înainte de tratamentul canalului radicular.

După tratamentul endodontic, dintele va necesită un tratament protetic cu ajutorul unei coroane dentare.

Dintele afectat este extras când sunt implicați dinții temporari, când dintele permanent prezintă o distrucție coronară semnificativă care nu mai poate fi restaurată sau atunci când suportul osos alveolar este nefavorabil.

După îndepărtarea polipului și tratarea dintelui, este important ca pacientul să fie educat cu privire la igiena sa orală și informat că trebuie să realizeze un consultul periodic la medicul stomatolog, pentru a nu mai ajunge în situația în care cariile dentare să evolueze și sa ducă la apariția acestor complicații.