Mobilitatea dentară. Necesitatea imobilizării dinţilor


Mobilitatea dentară – necesitatea imobilizării dinţilor

mobiliatatea dentaraMobilitatea dentară reprezintă gradul de libertate pe care dinţii îl au în alveola dentară.

În mod normal, dintele nu stă fixat rigid în alveola dentară, o mică mobilitate de ordinul milimetrilor fiind fiziologică, fapt ce ii permite o mai bună adaptare la solicitările masticatorii.

Mobilitatea dentară fiziologice este aproape imposibil de a fi percepută de către pacient. in schimb, în momentul în care pacientul acuză prezenţa mobilităţii dentare, este vorba în toate cazurile de mobilitate dentară patologică.

Mobilitatea patologică apare în situaţia în care la nivelul structurilor de menţinere a dintelui, adică os şi ligamente, apar modificări incompatibile cu starea de sănătate.

Structurile cu rol în menţinerea implantării dinţilor în alveole suferă adesea procese inflamatorii care, nedepistate şi netratate la timp, duc la degradarea acestora.

Parodontita sau boala parodontală reprezintă afecţiunea osului marcată de resorbţia şi atrofierea acestuia, în urma pierderii de substanţe minerale. Orice parodontită începe prin gingivită.

Prin depunerea considerabilă de placă bacteriană la nivelul structurilor dure şi moi ale cavităţii orale, în lipsa unei igiene adecvate, inflamaţia produsă la nivel gingival progresează spre structurile profunde adică ligamente şî os. In momentul în care osul este afectat, se produce mobilitatea dentară sesizabilă de către pacient.

De asemenea, pacientul mai poate observa că dimensiunile coroanelor dentare sunt crescute, pe baza retracţiei gingivale. Dinţii par alungiţi iar interdentar apar spaţiile negre, datorită retracţiei papilei dentare.

Imobilizarea dentară este o metodă de a menţine dinţii pe arcade o perioadă cât mai îndelungată şi se adresează dinţilor care prezintă un anumit grad de mobilitate.

Pentru a-i solidariza, aceştia sunt uniţi cu ajutorul sistemelor de imobilizare, creându-se astfel un bloc ce va fi capabil să reziste forţelor ce au potenţial de a agrava situaţia clinică.

Sistemele de imobilizare se aplică înaintea procedurilor terapeutice sau după ce să realizat tratamentul medicamentos de suprimare sau reducere a gradientului bacterian de la nivelul suprafeţelor dentare.

Imobilizarea trebuie să preceadă intervenţia chirurgicală în cazul unei mobilităţi foarte mari pentru a evita traumatismele parodontiului marginal, ale pachetului vasculo-nervos sau extracţia accidentală a dintelui.

Condiții

Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un sistem de imobilizare sunt următoarele :

  • Să nu agraveze patologia deja existentă iar în timpul masticaţiei să nu genereze forţe mult mai puternice şi mai periculoase pentru integritatea ligamentară
  • Să nu afecteze articulaţia temporo-mandibulară – prin intermediul dinţilor şi al muşchilor, articulaţia temporo-mandibulară are rolul de tampon, de amortizor al forţelor ocluzale. Un aliniament nesatisfăcător al unităţilor dentare poate să producă forţe nocive ce se răsfrâng asupra sănătăţii articulaţiei.
  • Să permită curăţarea efcientă a dinţilor
  • In momentul aplicării sistemelor de imobilizare, sacrificiul de substanţă dentară dură trebuie să fie minim, pentru a nu periclita rezistenţa dinţilor.
  • Să nu fie dăunător pentru parodonţiul marginal sau părţile moi vecine – sistemele de imobilizare nu trebuie să producă leziuni la nivelul suprafeţelor cu care vin în contact, pentru a nu accentua infamaţia şi penru a nu deschide porţi noi de intrare a bacteriilor în ţesuturi.

Medicul va decide ce sistem de imobilizare se va potrivi cazului şi va urmări evoluţia pacientului.