Când se vorbeşte despre sănătatea orală, în această categorie nu sunt incluşi numai dinţii, ci şi structurile din vecinătatea lor precum gingiile, oasele, muşchii şi ţesuturile moi ce le acoperă.
De multe ori, o patologie care devine manifestă la nivelul dinţilor are ca punct de plecare alte structuri, localizate în profunzime.
Organismul realizează multiple conexiuni între diferitele sale structuri, de aceea când una din ele suferă o patologie, durerea sau modificările se pot resimţi în toată regiunea.
Oasele maxilar şi mandibular reprezintă structurile dure ale etajului inferior al feţei. Acestea conferă contur jumătăţii inferioare a feţei şi sunt suport pentru muşchi şi ţesuturile moi, care nu ar avea posibilitatea să se susţină singure.
Proeminenţele oaselor maxilarelor numite alveole sunt structurile dure în care se acorează dintele, care mai apoi este menţinut în poziţia sa prin fibrele parodontale.
Chisturile reprezintă una din multiplele forme de afectare ale oaselor maxilare şi se manifestă sub forma unor tumori benigne.
Pe radiografia de rutină se depistează fără mari probleme, deoarece se prezintă sub formă de cavitate închisă la culoare, de obicei cu aspect omogen şi de formă rotundă. Osul sănătos se prezintă radiologic de culoare albă, astfel că orice cavitate osoasă de culoare întunecată poate să fie diagnosticată ca chist osos, până la proba contrarie.
Alteori, cavităţile din oasele maxilarelor pot să fie tumori maligne, însă aspectul lor diferă, fiind caracterizate de lipsa de omogenitate şi de un contur neregulat, cu margini care nu pot să fie bine definite.
Există două tipuri de chisturi ale oaselor maxilare :
Odontogene – sunt acele chisturi care apar în legătură cu patologia dentară. Parcursul patologiei, până atinge nivelul de chist osos este îndelung. Astfel, totul începe, în majoritatea cazurilor cu un proces carios. Acesta, netratat, se extinde treptat spre camera pulpară a dintelui. Pe măsură ce se apropie de aceasta, cresc şi durerile. Dacă tot nu se intervine medical, dintele îşi pierde vitalitatea. Cu toate că durerea dispare în momentul în care dintele isi pierde vitalitatea, asta nu înseamnă că microorganismele au dispărut. Dimpotrivă, bacteriile, tot mai variate şi numeroase, continuă să însămânţeze dintele şi mai apoi ţesuturile învecinate, pe calea rădăcinii. Iniţial, radiologic apare formaţiune rotundă mică, la vârful rădăcinii dentare, ce se numeşte granulom, care dacă depăşeşte anumită dimensiune devine un chist. Alt mecanism de producere a chisturilor osoase are ca punct de plecare un molar care nu a erupt. Dintele, înainte să eupră, este înconjurat de un sac folicular care dispare în momentul în care dintele este vizibil pe arcada dentară. In caz de agresiune a sacului folicular sau însămânţare bacteriană de vecinătate, acesta se poate transforma în chist, formaţiune vizibilă radiologic.
Neodotongene – al doilea tip de chisturi osoase este reprezentate de cele neodontogene, adică cele care nu apar în relaţie cu un dinte. Acestea se pot forma din resturi de epiteliu din perioada de dezvoltare intrauterină a dinţilor.
Indiferent de natura chistului, acesta trebuie îndepărtat. Dacă devin prea mari, chisturile pot să producă fractura osului la nivelul căruia sunt cantonate.
Când se vorbeşte despre sănătatea orală, în această categorie nu sunt incluşi numai dinţii, ci şi structurile din vecinătatea lor precum gingiile, oasele, muşchii şi ţesuturile moi ce le acoperă. 
