O formă primitivă de stomatologie datează din mileniul 7 î.Hr, în India antică, la civilizația Văii Indului. Aparent, uneltele folosite erau niste burghie primitive la care erau legate țepușe de lemn operate manual.
În Slovenia a fost descoperita cea mai veche plombă realizată din ceară de albine având o vechime de 6500 de ani.
Un text sumerian din mileniul 5 î.Hr prezintă credința ca durerile de dinți erau cauzate de un „vierme dentar” care sapă mici orificii formând cariile. Legenda acestui vierme se găsește și în scrierile lui Homer.
Ceea ce vedeau, de fapt, vracii din acele vremuri erau nervii expuși în urma distrucției cauzate de carie. În secolul XIV, chirurgul Guy de Chauliac încă promova aceasta idee, credința care a dăinuit până în jurul anilor 1700, când s-a descoperit adevărata cauză.
În China antică, în urmă cu 5000 de ani, împăratul Huang Ti a cerut medicilor săi să intervină înainte ca boala să apară.
În ceea ce privește igiena cavității bucale, ei utilizau perii de dinți, pulberi dentare și scobitori de lemn și metal (de obicei, erau confecționate din argint și se purtau atârnate la gât de către femeile chineze, alături de un obiect specific chinezesc și anume un curățitor pentru limbă).
Metode de prevenție au fost enunțate încă din antichitate, în codul lui Hamurabi erau enunțate prețurile tratamentelor dentare preventive. (o forma primitivă de stomatologie)
Asurbanibal din Ninive avea, în suita sa, și dentiști care îi asigurau îndepărtarea resturilor alimentare dintre dinți cu scobitori din os cu mâner sculptat. Aztecii din America utilizau scobitori din os cu maner sculptat pe care le purtau la gât ca pe un pandantiv decorativ.
Pentru igiena cavitatii orale in Noua Guinee se foloseau periuțe de dinți din lemn cu sârmă de aramă, iar unele popoare din Africa răsăriteană utilizau pentru aceasta bastonașe mușcate și destrămate. Aceste „măturici de lemn”, obținute prin mestecare, erau folosite pentru curățirea dinților în fiecare dimineață de către populația de culoare a acestor ținuturi, foarte mandră de contrastul dintre culoarea albă ca zapada a dinților lor și culoarea ca abanosul a pielii.
Unul dintre primii „stomatologi” cunoscuți în istorie, a fost egipteanul Hesi-Re care a trait in mileniul 3 i Hr. Acesta, împreună cu medicul general Imhotep preveneau apariția bolilor prin băi corporale sau spălături bucale purificatoare în cadrul unor ritualuri religioase cu pronunțarea unor cuvinte sacre.
Pe mormântul lui Hesi-Re a fost găsită inscripția „cel mai bun dintre cei care se ocupă de dinți”. La egipteni au fost folosite și tehnici de consolidare a danturii cu ajutorul unor sârmulițe din aur.
Contribuția Greciei antice a fost mai ales de natură medicală. Medicul antic grec Aesculapius (1250 î Hr) a dobandit o mare faimă pentru cunoștiințele sale medicale. În timp a fost zeificat, iar tatăl sau a fost considerat însuși Apollo. Aesculapius a folosit pentru prima oară bandaje și purgative. Susținea curătarea dinților si, în caz de nevoie, extracția dinților.
Hipocrate se crede a fi descendentul lui Aesculapius. Acesta a devenit faimos atât pentru pionieratul cât și pentru scrierile din domeniul medical. De la el vine și „Juramantul lui Hipocrate”. Nu credea în magie.
Inițiază medicina bazată pe observatie clinică și raționament analitic al simptomelor bolnavilor. Sănătatea depinde de echilibrul dintre alimentatie și activitate fizică, iar pentru prelungirea vieții, omul are nevoie de gimnastică, aer proaspăt și alimentatie proaspătă și echilibrată.
Acesta a dedicat 32 de pagini dentiției, în unul din textele sale, denumit „Peri-Arthoron”. A apreciat importanta dinților. Pentru prevenirea cariei dentare, el recomandă legume și fructe proaspete spunand ca orice leguma, orice plantă este un adevărat medicament.
Era familiarizat cu instrumentul numit „forceps” deoarece termenul este întalnit în una din scrierile sale. Aristotel (384 i Hr) ce îl urmeaza pe Hipocrate, a descris cu acuratețe forcepsul pentru extracție.
Interesant e ca, în Evul Mediu, cei care făceau extracțiile nu erau nici pe departe calificați ca doctori. Erau făcute adesea de călugari, cele mai educate persoane ale începutului de Ev Mediu, iar mai apoi de către bărbieri sau medici generaliști. O serie de edicte papale le-au interzis călugarilor, în jurul anilor 1130-1160, să mai faca vreun fel de intervenție stomatologică, moment din care bărbierii au preluat aceste atribuții.
Ei îi asistau adesea pe călugari, mai ales ca veneau în mânăstiri pentru a îngriji bărbile călugărilor, dar și pentru că printre ustensilele lor se găseau o serie de instrumente ascuțite, folositoare la procedurile stomatologice. Bărbierii se limitau, în general, la extracția dinților însă acestea provocau dureri și erau urmate, în multe cazuri, de infecții serioase.
Chirurgul francez Pierre Fauchard a devenit cunoscut ca “parintele stomatologiei moderne”, abia la sfarșitul secolului XVII. Este cel care a darâmat mitul viermilor care sapă orificii în dinți, explicând de ce zahărul și acizii din fructe sunt principalii vinovați de apariția cariilor.
A fost un chirurg foarte priceput, care a realizat improvizații remarcabile de instrumente dentare și este cel care a introdus plombele ca formă de tratament pentru carii. Fauchard a fost pionierul protezelor dentare și tot el a introdus și aparatul dentar, desi inițial a fost realizat din aur.
În 1873 a apărut prima pastă de dinți produsă de Colgate, care se vindea în borcane. Aceasta a reprezentat, le vremea respectivă, o adevarată revoluție în stomatologie.
In 1885 a fost comercializată și prima periuță de dinți în America, produsă de H. N. Wadsworth. În 1939 a apărut cea electrică, produsă în Elveția.
Curățarea zilnică a dinților a devenit un obicei abia dupa cel De-al Doilea Razboi Mondial, ceea ce înseamnă că istoria omenirii a fost marcată de durerile de dinți mai mult decât ne-am fi imaginat.
